10 ianuarie: Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, călugărul român la care rușii au mare evlavie

Creștinii ortodocși îl prăznuiesc la 10 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, singurul călugar român athonit, care a fost trecut în rândul Sfinților printr-o canonizare neașteptată, îndată după trecerea sa la cele veșnice. Acest Cuvios Părinte se numără printre cele mai alese roade duhovnicești pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viața lui a fost povestită de el însuși egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodești, azi în județul Bacău. La botez a primit numele Alexandru. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diacon la biserica satului, iar mama, Ecaterina Manase, a fost călugărită mai târziu cu numele Elisabeta.

În Patericul Valaamului găsim scris că cei doi soți nu au avut copii multă vreme, însă, în cele din urmă, rugăciunile lor au fost ascultate și Dumnezeu le-a dăruit un prunc pe care mama sa l-a născut fără dureri. Despre copilul Alexandru mai știm că lua în mânuțele sale șerpi veninoși și, spre mirarea și spaima tuturor, nu pătimea niciun rău din partea lor. A învățat carte la școala satului. Încă nu terminase școala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să învețe meșteșugul legării de cărți, pentru a contribui la întreținerea familiei.

Dar, pe când avea 20 de ani, fără de veste a fost cuprins de o lumină negrăită și minunată, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie. În urma acestei cercetări dumnezeiești, Alexandru și-a părăsit casa părintească, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamț, însă starețul de aici nu l-a primit. De acolo, a mers la schitul Brazi, din Vrancea, unde, în vremea noviciatului său, a fost de față la aflarea în chip minunat a moaștelor Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie, mitropolitul Moldovei, ctitor al schitului, martirizat de tătari (pomenit la 22 septembrie).

La schitul Brazi, fratele Alexandru a deprins ascultarea și rugăciunea minții de la duhovnicul și starețul Dimitrie. Acesta l-a tuns pe Alexandru în rasoforie și i-a dat numele de Alipie, apoi, văzând sporirea lui duhovnicească, după doi ani de ucenicie, i-a da binecuvântarea să meargă la Sfântul Munte Athos, pentru o mai mare nevoință. Rasoforul Alipie s-a oprit pentru o vreme la Mănăstirea Căldărușani, în care se păstrau încă tradițiile paisiene, moștenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, Sfântul stareț Gheorghe (pomenit la 3 decembrie). Aici el s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învățătură ale părinților, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, așa cum se cuvine celor dornici de viață călugărească.

După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii părinți mai în vârstă care trăiseră în „Grădina Maicii Domnului”. S-a așezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulți călugări români, loc pustnicesc, cunoscut de toți pentru asprimea vieții călugărești de acolo. De la schit nu i s-a dat nimic din cele necesare vieții pământești și s-a așezat într-o chilie pe jumătate distrusă. Însă acolo a aflat o icoană a Maicii Domnului afumată pe care a dus-o la renumitul zugrav Paisie și l-a rugat să o curețe. După puțină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredințându-l că a devenit așa în chip minunat, după o simplă curățire. Era icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, care a vindecat mulți bolnavi și de care Sfântul nu s-a despărțit toată viața. Această icoană, acum, se află la Mănăstirea Valaam din Finlanda.

Timp de patru ani el a trăit și în mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnitorii moldoveni, precum și de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). În acea mănăstire, a primit schima cea mare, care impune post aspru și rugăciune neîncetată, devenind schimonahul Antipa. Se pare că tot în această perioadă a fost hirotonit întru ierodiacon și ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o viețuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova la cererea și îndemnul a doi îmbunătățiți monahi moldoveni, viețuitori în Athos, Nifon și Nectarie, care începuseră să zidească Schitului românesc Prodromu. Cuviosul Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării ctitoriei lor. A viețuit la schitul Bucium din Iași, metocul Schitului Prodromu. Numele său ajunge să fie cunoscut și aici, încât era căutat de mulți credincioși, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste și de trăire adevărată.

Se îndreaptă apoi spre Rusia, având același scop – strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev, pentru a se închina moaștelor Cuvioșilor părinți din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova și apoi spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliții din aceste două orașe, stareți de mănăstiri și credincioși. În schitul Prodromu se păstrează o bogată corespondență a Cuviosului Părinte Antipa cu conducerea schitului, privind trimiterea de ajutoare din Moldova și Rusia.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a așezat în schitul cu hramul „Tuturor Sfinților” de lângă Mănăstirea Valaam. Aici, și-a continuat nevoințele duhovnicești, căutând să fie folositor obștii care îl înfiase. Și în această mănăstire erau cunoscute tradițiile paisiene, întrucât unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareț Paisie de la Neamț.

În chilia lui nu era nici pat, nici scaun. În fiecare zi de luni, miercuri și vineri de peste an, precum și în prima săptămână a postului Sfintelor Paști, nu gusta și nu bea nimic, iar în celelalte zile se îndestula cu mâncarea pe care o primea sâmbăta la prânz.

În viața anahoretică a avut mai multe slujiri monahale și s-a învrednicit de darul înainte-vederii. Cunoștea gândurile ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. De aceea, era cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Numele lui era vestit atât în Carelia, cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile.

Sfântul Antipa și-a cunoscut sfârșitul cu trei zile mai înainte, când icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot în aer și s-a așezat singură pe pieptul Sfântului. După trei zile, în ziua de 10 ianuarie 1882, în chilia sa de la Valaam, în timp ce ucenicul său îi citea Acatistul Maicii Domnului, Sfântul Antipa a adormit în pace, la vârsta de 66 de ani. A fost înmormântat în cimitirul de obște al mănăstirii, pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinților”, lângă un paraclis ctitorit în cinstea Pătimirilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

Moaștele Cuviosului, care răspândeau un miros plăcut, au fost descoperite la 14 mai 1991 și depuse în biserica „Sfinții Serghie și Gherman de la Valaam”, unde se păstrează până în prezent.

În anul 1906, la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa la Domnul, călugării ruși de la mănăstirea „Sfântul Panteleimon”, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în calendar, cu pomenire în ziua chemării sale la Domnul, adică 10 ianuarie.

Prin decizia vrednicului de pomenire Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, la data de 19 iulie 2000, Cuviosul Antipa a fost inclus și în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe Ruse, cu data de pomenire 10/23 ianuarie.