Cruce sfanta, parasita

Cand au fost la Bucuresti lucrările summitului NATO, in urma cu cativa ani, la televizor au fost informaţii pe toate canalele de ştiri. A doua zi după amiază, mi-am propus să merg, măcar două ore la biserică. Aveam de spart o scară de beton de la uşa sfântului altar al bisericii. I-am dat telefon lui Zabar, un ţigan (cuminte) de vreo 30 de ani, care ştie să-şi mobili­zeze prietenii atunci când e nevoie şi mă ajută la diferite servicii în curtea sau cimitirul bisericii.

Când am ajuns la biserică am stat pe o bancă lângă livada de pruni înflorită. Se auzea bâzâitul albinelor care se aşezau pe florile din vată de zahăr şi am gandit ca aşa ar trebui să fie în rai, gândul ăsta venindu-mi privind spre cimitir unde strămoşii mei meditează profund. (Nouă ne este frică să murim, dar oare morţilor le este frică să învieze?).

Intr-o jumatate de oră au sosit Zabar, Pardalian, Manix, Medalion, Nixon, Zoro şi Dalas împreună cu Onedin… în fine s-au adunat în curtea bisericii mele mulţi eroi ai filmului de acum treizeci şi ceva de ani. Efortul fiind relaxat si discuţiile libere; „eroii” mei şi-au exprimat frustrările fiecare după „puterea” lui

– Taică părinţele, mă întreabă Onedin, ce zici bre, de ,samitu’ ăsta de la televizor, o să ne dea loc de casă după ce se termină… sau care e treaba?

– Nu-ţi dă, bă, nici un loc de casă, îi răspunde Dalas, că ăştia e cu războaie, e cu alte probleme…

– Aţi auzit ce-a păţit Somnambulu’ cu nevastă-sa?

– ???

– A plecat în Italia acum câteva luni si fraieru’ a rămas acasă cu patru copii. Ii dădea tipa telefon în fiecare zi… io tiamo … io tiamo. După un timp s-a dus în Spania şi-a dat-o pe spaniolă… te chiero mucio… te chiero mucio şi ieri a venit unu’ din Spania şi i-a spus… bă, nevastă-ta a fugit cu un macio în Maroc. A rămas singur cu patru copii! Ce-o să facă, pă­rinţele, ăsta?

– Nu ştiu, dar haideţi să nu mai vorbim despre necazurile altora, că suntem în postul Sfintelor Paşti şi…

– Taică părinţele, mă întrerupe Medalion, ai văzut la televizor că un popă a mâncat pateu de post cu ciuperci şi-a murit intoxicat? Dacă mânca o friptură poate trăia şi azi!

La asemenea concluzii şi în astfel de împrejurări nu ai replică nici după 27 de ani de preoţie. Ne-am îndreptat cu toţii spre o magazie, am luat un baros, o rangă, câteva lopeţi şi o roabă. Am mers pe lângă biserică, până la uşa sfântului altar.

– Vedeţi? Sunt trei trepte de beton pe care le spargem pentru a folosi spărturile ca umplutură la turnarea unei alei de ciment. Uşa de la altar, după cum observaţi, am zidit-o pentru că pe aici, într-un an de zile, mi-au intrat hoţii în biserică de patru ori. Intr-un timp, mă gândeam să las biserica deschisă şi noaptea, dar… era un gând la supărare.

Au început să lovească puternic cu barosul în treptele de beton. După o jumătate de oră, şi după ce au fost cărate câteva roabe de moloz, am observat toţi, cu mirare, că în beton este ceva. Am spart cu un ciocan mai mic şi spre uimirea noastră a ieşit la iveală o cruce de piatră. în urmă cu ani de zile, când au fost turnate treptele respective, muncitori fără frică de Dumnezeu au luat o cruce de piatră din cimitirul de alături şi au arancat-o in beton folosind-o ca umplutură. Am rezemat crucea de zidul bisericii şi fiecare dintre noi avea ceva de comentat.

– Vezi, i-am spus lui Medalion, am trăit cu toţii o întâmplare pe care ne-o explicăm in fel si chip. Nu găsim răspuns uşor. E o simplă întâmplare ca si cea cu preotul care, mâncând pateu de post a murit. Eu cred că acum, aici,  s-a petrecut o minune! Biserica noastră a fost mănăstire, are peste 350 de ani şi fiecare bucata de zid ascunde o istorie.

Am „cercetat” crucea şi ne-am dat seama că era din anul 1830: Dar Zabar a fost cel care a tras concluzia gesticulând cu o figură foarte expresivă:

– Taică părinte, crucea asta sigur este a unui călugăr care n-a mai suportat să-i stea îngropată în ciment şi ne-a „spart” biserica de patru ori numai ca să dăm de ea.

mai 31, 2010 de Pr. Nicolae Trusca
din Blogul sau de Intamplari Pastorale