O minunată mărturisire a unui calugăr de la muntele Athos

Muntele Athos este considerat bastionul Ortodoxiei in spatiul European, nu numai prin originalitatea vietii crestine, prin isihasmul practicat, dar si prin numeroasele interventii la mai mule Organizatii si Structuri Europene si, nu numai, pentru mentinerea crestinismului si a ortodoxiei, in acest loc sfant, in contextul globalizarii si al secularizarii.

Experienta vietii personale traita in si cu Iisus Hristos a fiecarui calugar de la Sfantul Munte, indiferent de nationalitate, dar si cea a obstilor monahale, fie ca vorbim de chilii, fie ca vorbim de schituri sau de manastiri, sunt unice, cutremuratoare, emotionante, interesante si pline de invataturi duhovnicesti, atat de necesare pentru cei care vor sa inainteze pe calea desavarsirii spirituale.

Sa luam aminte:

„Eram in lume, stateam ascuns si duceam lupte pline de sange. Mancam la doua zile odata la ceasul al noualea. Muntii Penndeli si toate pesterile ma cunosteau ca pe un cocos de noapte, flamanzind, plangand si cautand izbavire. Incercam sa vad daca pot suporta durerile si suferintele pentru a pleca la Sfantul Munte sa ma fac calugar. Dupa ce m-am antrenat destul de bine cativa ani, am rugat pe Domnul sa ma ierte pentru ca am mancat la doua zile si i-am spus ca atunci cand voi fi la Sfantul Munte, voi manca o data la opt zile, asa cum scrie in Vietile Sfintilor.

Dupa ce am venit la Sfantul Munte am cautat mult dar n-am gasit decat randuiala cu mancare o data in zi. Nu va spun cate lacrimi, cata durere in suflet, cat am strigat de se cutremurau muntii, plangand ziua si noaptea pentru ca nu gaseam randuiala asa cum citisem eu in Vietile Sfintilor.

Toate pesterile Sfantului Munte m-au avut oaspete, pas cu pas am cercetat totul. Precum cerbul cauta un firisor de apa pentru a-si potoli setea, asa cautam sa gasesc un duhovnic care sa ma invete vederea si lucrarea dumnezeiasca. Dupa doi ani de cautari obositoare si dupa ce am varsat o colimvitra de lacrimi, am hotarat in sfarsit sa raman, impreuna cu un alt frate, la un batranel simplu, bun, fara pic de rautate. Parintele mi-a dat binecuvantare sa ma lupt cat ma tin puterile si sa ma spovedesc la orice duhovnic in preajma caruia ma simt bine. Am facut ascultarea desavarsita.

Inainte de a ma opri la parinte, aveam urmatorul obicei: in fiecare dupa amiaza, ma asezam doua trei ore in pustie, unde erau numai fiare salbatice si plangeam nemangaiat pana se facea noroi din lacrimile mele in praful dinaintea mea. In acest timp, spuneam rugaciunea cu gura. Nu stiam inca sa o spun cu mintea, dar rugam pe Maica Domnului si pe Domnul Hristos sa ma invredniceasca sa spun rugaciunea cu mintea, asa cum scriu Sfintii Parinti in Filocalie. Din ceea ce citeam intelegeam ca exista ceva la care eu nu ajunsesem.

Intr-o zi au venit peste mine ispite. Toata ziua aceea am strigat cu mai multa durere. Tocmai seara, cand asfintea soarele, flamand, extenuat, lacrimile au incetat. Priveam Biserica Schimbarii la Fata din varful Sfantului Munte, si ma rugam staruitor, cu inima zdrobita, la Domnul. Dinspre acolo mi-a venit ca o suflare puternica de vant si sufletul meu s-a umplut de mireasma de negrait. Si indata inima mea a inceput sa spuna ca un ceas, rugaciunea mintii. M-am sculat plin de har si de nesfarsita bucurie si am intrat in pestera si aplecandu-mi barbia spre piept, am inceput sa spun rugaciunea in inima.

Si numai ce am spus de cateva ori rugaciunea, ca am fost rapit la vederea cea dumnezeiasca. Si desi eram inauntrul pesterii, cu usa inchisa, m-am aflat afara in cer, intr-un loc minunat in deplina liniste a sufletului si pace. Odihna desavarsita. Un singur gand aveam: „Doamne, sa nu ma mai intorc in lume, in viata aceea dureroasa, ci sa raman aici”. Apoi dupa ce m-am odihnit atat cat a vrut Domnul, am revenit iarasi in sine mi si ma aflam din nou in pestera. De atunci nu a incetat a se spune inauntrul meu rugaciunea mintii. Cand am venit la parintele, atunci am incercat luptele cele mari totodata cu binecuvantarea lui.

Intr-o noapte, cum ma rugam, am fost iarasi in extaz si mintea mea a fost rapita si dusa intr-un camp. Acolo erau asezati dupa randuiala monahii, ca pentru lupta. Un comandant inalt a venit la mine si mi-a spus: „Vrei sa vii sa te lupti in linia intai?” Eu i-am raspuns ca doresc nespus sa ma razboiesc singur cu arapii din fata noastra, care erau asezati si ei ca pentru razboi, sufland suflare de foc ca niste caini salbatici, asa incat numai la vederea lor te inspaimanta. Dar in mine nu era nici un fel de frica, pentru ca eram atat de pornit impotriva lor, incat cu dintii i as fi sfasiat. Este adevarat ca si in lume eram un suflet curajos.

Atunci comandantul de osti m-a luat din multimea parintilor, si dupa ce am strabatut trei patru randuri de ofiteri, m-a adus in linia intai, unde mai erau unul sau doi fata in fata cu demonii salbatici care erau gata sa se napusteasca asupra noastra. Eu suflam impotriva lor foc si manie. Comandantul m-a lasat acolo, spunandu-mi ca daca cineva doreste sa lupte cu barbatie impotriva acelora el nu-l impiedica, ci dimpotriva, ii sta in ajutor. Atunci mi am venit iarasi in fire si gandeam in sinea mea: „ce fel de razboi sa fie acesta?”

De atunci au inceput razboaiele cele mai salbatice, care nu-mi dadeau liniste nici zi, nici noapte. Doamne ce razboaie! Nici un ceas nu eram lasat sa ma odihnesc. Dar si eu ma impotriveam lor cu inversunare. In timpul rugaciunii nu ingaduiam in nici un fel mintii sa iasa din inima. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor. Bataie fara mila. Durere si lacrimi. Post nesfarsit si priveghi de toata noaptea. Pana cand biruiam.

Opt ani intregi, fiecare noapte a fost pentru mine un martiriu. Plecau demonii si strigau: „Ne-au ars! Ne-au ars!”. S-a intamplat ca intr-o noapte sa-i auda si fratele de alaturi, care mirat m-a intrebat cine erau aceia care strigau. In ultima zi, cand avea sa-i alunge Hristos, eu deja gandeam in sinea mea deznadajduit ca, din moment ce trupul meu era aproape mort, iar patimile lucrau, ca si cand ar fi fost in deplina sanatate, insemna ca demonii au biruit. Gandeam ca ei m-au terminat sigur pe mine si au invins, nicidecum eu.

In fine, pe cand eram eu ca si mort, ranit, deznadajduit, am simtit ca se deschide usa si intra cineva. Nu m-am intors sa vad cine este, ci am continuat sa spun rugaciunea. Deodata am simtit ca cineva ma impinge spre placere. Ma intorc si vad demonul, asa ca un tap, ranit la cap si raspandind un miros greu. M-am aruncat cu manie asupra lui sa-l prind. Cum l-am prins avea un par ca de porc s a facut nevazut. La pipait insa am ramas cu simtul firelor lui de par, iar in miros cu duhoarea grea. Din clipa aceea  s-a ridicat razboiul si au incetat toate. S a asternut pacea in sufletul meu si am scapat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului.

In noaptea aceea am fost iarasi in extaz. Si am vazut un loc larg, iar de jur imprejur era mare. In locul acela intins erau asezate peste tot capcane ascunse pentru a nu se vedea. Eu eram intr un loc foarte inalt si vedeam totul ca pe un camp de lupta. Prin locul acela trebuia sa treaca toti calugarii. Din mare se vedea un balaur demon infricosator care scotea flacari pe ochi. Era ca o salbaticie nemaiintalnita. Din cand in cand scotea capul din mare ca sa vada daca s a prins cineva in capcane.

Calugarii treceau fara nici o teama si neatenti. Unul era prins de gat, altul de mijloc, altul de picior, altul de mana. Iar demonul vazand acestea, se bucura si se veselea nespus. Eu ma intristam foarte mult si plangeam. „Ah! spuneam vicleanule demon! Ce faci si cum ne ratacesti!”. Si mi-am venit iarasi in sine si eram in chilia mea. Randuiala mea era sa mananc o data pe zi si atunci foarte putin, cu masura. Chiar daca erau Sfintele Pasti sau Lasatul Secului, noi tot o data in zi mancam.

In tot cursul anului faceam priveghere de toata noaptea. Aceasta randuiala am mostenit o de la un parinte mistic, sfant. Era ieromonah si isihast. Nu primea la Sfanta Liturghie pe nimeni. Sfanta Liturghie pe care o savarsea el tinea trei ore si jumatate patru. Uda pamantul unde statea. De aceea si intarzia atat de mult. A slujit astfel peste cincizeci de ani. Nu si inchipuia o zi fara Sfanta Liturghie. In Postul Mare savarsea in toate zilele Liturghia Domnului mai inainte sfintite. A adormit in Domnul fara sa fi fost odata bolnav.

Era un altul mai sus. Acesta avea lacrimi neincetate, zi si noapte. Era adesea rapit in extaz si vedere dumnezeiasca. Acesta intrecuse pe multi sfinti. Spunea „Cand vezi pe Dumnezeu, nu ai ce sa-I spui. Singurul lucru pe care-l poti face, este sa plangi”. Avea darul vederii inainte. Ii cunostea pe cei care veneau la el. Randuiala, asadar, am luat o de la primul. Acesta nu primea pe nimeni, cum am spus. Pe mine, deoarece doream atat de mult sa aflu pentru aceasta, dar si pentru ca asa a fost voia lui Dumnezeu pe care-L rugam neincetat, cu multa caldura, a acceptat, in cele din urma, sa ma primeasca.

De fiecare data imi spunea doar cateva cuvinte, dar pline de har. Mergeam toata noaptea ca sa ajung la el singur, sa vad acea Dumnezeiasca Liturghie si sa aud doua trei cuvinte. Alti doi monahi erau foarte izolati. Mai erau si altii. Fiecare dintre ei avea darul lui special, toti fiind sfintiti si mirosind precum crinii pustiului.

Odata, mergeam noaptea era luna plina la parintele ca sa i spun gandurile si sa ma impartasesc. Dupa ce am ajuns, m-am asezat putin mai departe, ca sa nu-i deranjez in rugaciunea lor. In timp ce stateam acolo si spuneam rugaciunea mintii, am auzit o voce dulce, ca si cand ar fi cantat o pasare maiastra. Sa fi fost ora patru dimineata. Mintea mea a fost vrajita de aceasta voce si m am sculat sa vad de unde vine aceasta voce. Ma uitam atent in toate partile. Tot cautand, am ajuns intr o poienita frumoasa. In fata mea era un drum luminos ca zapada, cu ziduri de diamant si de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate si colorate. In fata acestei privelisti, mintea mea a uitat de vocea aceea minunata si a fost vrajita de vederea acelui Paradis. Inaintand am vazut un palat inalt, minunat, minunand mintea si intelegerea. La intrarea in palat statea Maica Domnului, tinand in brate pe pruncul Iisus. Toata era de un alb stralucitor, ca de zapada. Apropiindu-ma si mai mult am fost cuprins de o negraita dragoste. M-a imbratisat ca pe un prunc si mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea, pe care mi-a aratat o Maica cea adevarata.

Atunci, fara teama si fara vreo retinere, m-am asezat alaturi de ea asa cum ma apropii de fiecare data de icoana ei si ceea ce face un copil mic atunci cand vede mama lui, asa am facut si eu. Cum de am plecat de langa ea nici eu nu stiu, intrucat mintea mea fusese coplesita intru-totul de privelistea lucrurilor ceresti.

Plecand de acolo pe o alta cale, am ajuns iarasi in poienita aceea. Am primit o binecuvantare si mi s-a spus ca acolo era sanul lui Avraam si ca este obiceiul ca oricine trece pe acolo sa primeasca binecuvantare. Plecand de acolo, mi-am venit in sine-mi si eram iarasi asezat pe piatra aceea si uitand de ce venisem acolo, am plecat sa ma inchin cu multa bucurie icoanei Preasfintei Fecioare in pestera, deoarece aveam multa evlavie la aceasta. Din multa dragoste pentru aceasta icoana, la inceput am stat sase luni langa ea, pentru a-i aprinde mereu candela. Zi si noapte. Pentru ca in noaptea aceea fusesem cuprins intru totul de dragostea aceea dumnezeiasca, am coborat sa-i multumesc.

Numai ce am intrat si m am inchinat stateam in fata ei si i multumeam cu cuvintele mele a iesit din icoana o asa mireasma, ca o suflare racoritoare, care a umplut sufletul meu si am fost iarasi in extaz, pentru a doua oara in noaptea aceea si pentru mult timp. Alta data, in timp ce privegheam tot in chilia mea, am fost iarasi rapit in extaz. Chilia mea se umpluse de lumina ca si cand ar fi fost ziua. Si in mijlocul chiliei au aparut trei copii care aveau pana la zece ani fiecare. Toti de aceeasi inaltime, cu acelasi chip, cu aceeasi imbracaminte. Cu niste fete frumoase. Eu ma minunam de acea vedere. Acestia m au binecuvantat toti trei deodata, asa cum binecuvanteaza preotul, si au inceput sa cante melodios: „Cati in Hristos v ati botezat, in Hristos v ati imbracat. Aliluia!”. Se indreptau spre mine si iarasi mergeau inapoi. Apoi iarasi spre mine si iarasi inapoi. Eu imi spuneam in gand: „Unde au invatat sa cante asa de frumos, acesti copii, si cum de binecuvanteaza?”, fara sa-mi vie in minte ca la Sfantul Munte nu sunt copii asa de mici. In cele din urma, au plecat asa cum au venit, pentru a binecuvanta si pe altii. Eu am ramas uluit si zile intregi, de atunci, aveam in mine o bucurie nespusa si nu puteam sa mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se sterg din memorie vreodata aceste lucruri.

Alta data eram foarte suparat. Sa se stie un lucru, ca Dumnezeu nu mangaie sufletul omului si nici nu arata astfel de lucruri fara sa existe ispite si pericole mari, acolo unde este nevoie. In intristarea mea fara de masura, asa cum mi se intamplase si alta data, mi S-a aratat Iisus pe Cruce plin de lumina si, plecandu-si capul, mi-a amintit spunandu-mi: „Vezi cate am suferit Eu pentru tine?”. Atunci toata intristarea mea s-a risipit precum se risipeste fumul.

Ce sa spunem despre aceasta dragoste pe care ne o arata Domnul noua, pentru a ne mantui? Iar noi, la cea mai mica ispita, uitam totul. In ispite si in suparari, acolo Il afli pe Hristos. Dar intristare nu se cheama supararile sau grijile noastre nemasurate, adica grija pentru a trai, ci intristare pentru Hristos. Prigoane. A suferi pentru a mantui pe celalalt, lupte pentru dragostea lui Hristos si impotrivire la ispite. Sa te necajesti pana la moarte pentru Hristos. Sa rabzi ocari si hule pe nedrept. Sa fie dispretuit de toti, ca un ratacit. Atunci, pe buna dreptate, Domnul Hristos trimite mangaiere si bucurie sufletului.

Odata eram atat de necajit pentru ca toata viata mea a fost un martiriu pentru ca suferi pentru altii, pe care vrei sa i salvezi si acestia nu te aud. Tu plangi si te rogi, iar acestia se hlizesc si sunt stapaniti de ispite. Fiind singur in aceasta suferinta a mea, am fost din nou rapit la vederea cea dumnezeiasca. Si cum mergeam, m-am aflat intr-un camp, cu pamantul ca imbracat intr un vesmant alb. Ma intrebam uimit cum de am ajuns in acel loc. Si cautam pe unde sa ies, ca sa nu cumva sa vina cineva si sa ma certe ca am intrat acolo fara permisiune. Uitandu-ma cu atentie in dreapta si in stanga pentru a gasi un loc de iesire, am dat peste o usa care ducea sub pamant si am intrat acolo. Era o biserica inchinata Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Inauntru erau multi tineri imbracati frumos. Pe piept aveau o cruce rosie. La fel si pe frunte. Si s a sculat unul de pe tron, care parea ca este cel mai mare, care purta cea mai stralucitoare haina si mi-a zis: „Vino, pentru ca pe tine te asteptam.” Si ma indemna sa ma asez. „Iarta-ma i-am spus dar nu sunt vrednic sa ma asez acolo, este suficient pentru mine sa stau la picioarele voastre”. Si lasandu ma s-a apropiat de catapeteasma la Icoana Maicii Domnului, si a zis: „Doamna si Stapana tuturor, Imparateasa Ingerilor, Preacurata si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, arata harul tau robului tau acestuia, care sufera atat de mult pentru dragostea ta, pentru ca sa nu fie inghitit de intristare.”

Si deodata a iesit atata stralucire din icoana aceea dumnezeiasca si era atat de frumoasa Maica Domnului, fiind martor la atata frumusete, am cazut la picioarele ei neputand sa o privesc si plangand, strigam: „Iarta-ma, Maicuta Mea, pentru ca fara sa vreau, te supar atat de mult!”. Si plangand asa, mi-am revenit si eram ud de lacrimi, emotionat si plin de bucurie duhovniceasca”.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Doamne ajuta!