Iarna demografică a României se adâncește: populația țării a scăzut dramatic față de 2017, fenomenul de îmbătrânire se accentuează vizibil

Populația rezidentă a României, la 1 ianuarie 2018, a fost de 19 524 000 de persoane, în scădere cu 120 000, față de aceeași perioadă a anului trecut, informează Institutul Național de Statistică.

Cauza principală a acestei stări de fapt o reprezintă faptul că nu se mai nasc copii, astfel că sporul natural este negativ: numărul persoanelor decedate depășește numărul născuțiilor vii cu 71 125 de persoane.

De asemenea, s-a accentuat și fenomenul de îmbătrânire demografică, ridicându‐se la 116,9 persoane vârstnice la 100 de tineri sub 15 ani, ecartul dintre populația vârstnică de 65 ani și peste și populația tânără de 0‐14 ani ajungând la 513 mii persoane (3 551 mii față de 3 038 mii persoane), în creștere față de 439 mii persoane la 1 ianuarie 2017, precizează sursa citată.

La 1 ianuarie 2018, populația rezidentă din mediul urban a fost de 10 498 mii persoane, în scădere cu 0,3% față 1 ianuarie 2017. Populația feminină la 1 ianuarie 2018 a fost de 9 980 mii persoane, în scădere cu 0,6% față de aceeași dată a anului precedent.

„Procesul  de  îmbătrânire  demografică  s‐a  adâncit,  comparativ  cu  1  ianuarie  2017  remarcându‐se creșterea  ponderii  populației  vârstnice  (de  65  ani  și  peste).  Indicele  de  îmbătrânire  demografică  a crescut de la 114,4 (la 1 ianuarie 2017) la 116,9 persoane vârstnice la 100 persoane tinere (la 1 ianuarie 2018). 

Ponderea  populației  de  0‐14  ani  în  total  populație  s‐a  menținut  la  valoarea  determinată  pentru  1 ianuarie 2017 (15,6%), în timp ce ponderea populației de 65 ani și peste în total populație a înregistrat o creștere de 0,4 puncte procentuale (de la 17,8% în 2017 la 18,2% la 1 ianuarie 2018). Astfel, raportul de dependență demografică a crescut de la 50,1 (la 1 ianuarie 2017) la 50,9 persoane tinere și vârstnice la 100 persoane adulte (la 1 ianuarie 2018). 

România  continuă  să  fie  o  țară  de emigrare,  fenomenul  de emigrare  constituind  cea  de a  doua  cauză principală  a  reducerii  populației  țării.  Soldul  migrației  internaționale  în  anul  2017p a  fost  negativ, numărul emigranților depășind numărul imigranților cu  peste 53 mii persoane. 
În cursul anului 2017,  bărbații au emigrat într‐o proporție mai mare decât femeile (50,9%). Și în rândul imigranților, bărbații au fost majoritari (53,5%)”, se arată în comunicatul INS.

sursa

Un preot din Olt a oferit „Visuri la cheie” unor copii orfani: În 8 zile le-a renovat casa. Părintele a construit și o capelă pentru românii din Vidin

Un preot din comuna Drăghiceni, județul Olt, a reușit să facă ceea ce pentru alții poate  părea imposibil: a renovat casa unor copii orfani în doar opt zile. Cunoscut pentru acțiunile de binefacere, părintele a mobilizat oamenii din comunitate, care au răspuns imediat apelului său. Și care au muncit cu mic cu mare, au cumpărat materialele, altele au fost donate, iar în urmă cu opt zile s-au pus pe treabă, miercuri, 8 august, proiectul fiind gata. 

Părintele a făcut marele anunț pe contul său de Facebook: „Azi, 8 august 2018, eMISIUNEA „Visuri la cheie” în varianta noastră s-a încheiat! Mulțumesc celor cu INIMI și MÂINI de AUR care au fost alături de mine în acest proiect. Vă iubesc și rămâneți alături de mine și la viitoarele proiecte!”

Numele lui este Ion Iagăru, preot paroh la biserica din curtea Spitalului Municipal Caracal. El este cel care a pornit un proiect pentru o familie greu încercată din comuna Drăghiceni. 

Trei copii cu vârste cuprinse între 2 și 14 ani, rămași doar în grija mamei după ce tatăl lor a murit anul trecut din cauza unei boli cumplite, l-au impresionat pe preotul care s-a decis să le renoveze casa, informează observator.ro.

Familia care a primit ajutorul preotului este foarte săracă, spune și directorul școlii din localitate, prof. Adriana Budulan, menționând că pentru copii s-au mai făcut acte caritabile și la nivelul școlii. Mama și cei trei copii minori nu beneficiază nici de ajutor social, însă băieții, a spus profesoara, sunt cuminți și niciodată nu s-au plâns, notează adevărul.ro.

În plus, copiii au aflat că se  vor bucura și de o tabără organizată de pretul Ion Iagăru cu ajutorul semenilor generoși, de care beneficiază zeci de alți copii nevoiași. 

Nu este pentru prima dată când preotul Ion Iagăru organizează și duce la bun sfârșit astfel de proiecte.

Preotul a mai ajutat și alte familii nevoiașe și chiar a construit o capelă pentru românii care locuiesc în Vidin (Bulgaria).

Miracolul Islandez

O altă ţară în care traiul este superior şi oamenii sunt fericiţi, este Islanda.

În decursul timpului, mulți filozofi și gânditori au imaginat un sistem social perfect, o țară ideală în care „să curgă lapte și miere” și de fiecare dată un astfel de scenariu a fost considerat utopic. Dacă este să fim obiectivi, e suficient să privim în jurul nostru și o să ne vină greu să credem că această lume plină de violență și corupție, plină de oameni cu o calitate îndoielnică ar putea naște sau ar putea tolera un astfel de regat al binelui, al păcii, al solidarității reale, o lume fericită care se bucură cu adevărat de viață.

Cu toate acestea, există o țară care nu are armată, unde casele și mașinile nu se încuie și unde energia este gratis pentru toți. O țară care a închis restaurantele McDonalds și cazinourile. Iar această țară se numește Islanda…

Despre miracolul Islandez nu ați prea citit mare lucru în presa centrală pentru că nu se dorește ca un astfel de model să dea idei și altora. Doar că aici a avut loc, nu cu mulți ani în urmă, o revoluție foarte interesantă, imediat după criza economică din anul 2008. Spre deosebire de politica criminală din restul lumii prin care băncile internaționale care au creat criza au fost ajutate cu banii tuturor să supraviețuiască, în Islanda politicienii aflați la putere au fost dați jos, băncile au fost naționalizate, iar autorii crizei islandeze au fost vânați și arestați. Mai mult decât atât, cetățenii au ieșit în stradă și pentru a impune o nouă Constituție, scrisă în folosul întregului popor… Peste toate, islandezii au REFUZAT SĂ PLĂTEASCĂ DATORIA EXTERNĂ, justificând acest lucru prin faptul că ea este una injustă, o expresie a uneltirilor împotriva Islandei, menite să o distrugă financiar…

După aceste măsuri, în opoziție cu cele ale țărilor europene care au ajuns să îi finanțeze chiar pe autorii crizei economice, țara și-a revenit și acum o duce foarte bine.

Dar cine este Islanda?

Probabil că mulți nu știu mai nimic despre această țară insulară nordică, aflată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic, dar își amintesc despre aventura de la campionatul European din anul 2016 când reprezentativa Islandei, cu o populație cât un județ MIC din România – 325.000 de locuitori, a fost revelația turneului, ajungând până în sferturile de finală cu un entuziasm debordant, învingând Austria și Anglia, remizând cu Portugalia, cea care avea să câștige Campionatul.

Potrivit Capital.ro, „În anul 930, islandezii s-au constituit în republică, punând bazele primului parlament din lume, Althing. În 1262, insula a fost ocupată de norvegieni, iar în 1380 a trecut sub suveranitate daneză. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial insula a fost ocupată din motive strategice de către Marea Britanie, iar în 1944 şi-a declarat independenţa.„

Astăzi Islanda este un model social inspirator. Desigur, dacă a fost lăsată să ajungă aici a fost și pentru că nu prezenta o miză geostrategică pentru marile puteri, dar și pentru că fiind locuită de doar 325.000 de oameni, răspândiți pe 103.000 de km pătrați (adică cam 3 oameni pe km pătrat), islandezii se cam cunosc între ei peste tot și, prin urmare, se pot solidariza mai ușor în folosul lor, lucru dovedit în gestionarea crizei.

În orice caz, Islanda are astăzi câteva caracteristici care o transformă în țara cu cel mai avansat sistem social, cel mai uman și mai pașnic; unul în care ne-ar plăcea multora să trăim. Asfel, vă prezentăm câteva dintre lucrurile inedite culese de Capital.ro despre Islanda:

– Numărul turiştilor care vizitează ţara este mai mult decât dublu faţă de numărul total al locuitorilor. Turismul generază o treime din PIB-ul ţării.

– Populatia fiind foarte puţin numeroasă, oamenii se cunosc unii cu alţii. Ca urmare, locuinţele nu se încuie, iar maşinile sunt lăsate în parcare cu cheile în contact. – Folosirea cheilor este perceput ca un gest de grosolănie.

– Islanda nu are niciun local McDonalds. Toate au fost închise in timpul crizei din 2009 şi nu s-au mai deschis.

– Islanda nu are armată. Funcţia de apărare este exercitată numai de grăniceri.

– Întreaga energie folosită provine din resurse neconvenţionale, cu excepţia autoturismelor. Islanda este una din puţinele ţări din Europa care foloseste sistemul de termoficare centralizată. Dar, spre deosebire de alte ţări, energia este livrată gratuit.

– Şcoala este gratuită până la facultate, inclusiv.

După ce afli toate aceste lucruri, parcă îți vine să te muți acolo. Oare nu am putea crea și noi în România măcar o oază de acest fel?

La ce mai e bună inteligența?

If You’re So Damn Smart Why Ain’t You Rich

Asistând la o discuţie, la care luam şi eu parte, un cetăţean american îl întreabă pe un cetăţean român, doctor în ştiinţe şi conferenţiar universitar la una dintre cele mai mari universităţi din România:

„If you are so damn smart, why ain’t you rich?”. (daca esti atat de destept, de ce nu esti bogat ?)

Recunosc, întrebarea m-a luat prin surprindere şi pe mine, simplu observator, iar profesorul – vizibil uimit – s-a fâstâcit câteva zeci de secunde şi a replicat:

„Nu sunt inteligent deloc. Ci doar cult. Inteligenţa este doar capacitatea unui individ de a se adapta rapid şi eficient la orice context – favorabil sau nefavorabil. Eu mă bâlbâi când lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, mă poticnesc, doar aţi observat cu toţii cât de mult mi-a trebuit să interiorizez această întrebare.

Mult mai inteligenţi ca mine sunt copiii din ziua de azi. Nu deştepţi, ci inteligenţi.

Ei se adaptează la schimbări mult mai repede, eu nu mă pot obişnui după un an de zile cu smartphone-ul meu.

Ei îl învaţă în două secunde după achiziţie.

De ce nu sunt şi bogat? Pentru că în România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang.”

Admit că m-am simţit prost. Foarte prost pentru american.

Se uita la el şi nu înţelegea nimic.

Nu din cauza englezei vorbite de profesor. O vorbea perfect.

Din cauză că nu înţelegea sistemul de valori pe care noi, românii, l-am adoptat din 1990 încoace, dar pe care îl considerăm, halucinând (desigur), asemănător cu sistemul de valori american.

Desigur că noi am încercat să-l copiem, însă ne-a ieşit o replică atât de proastă şi superficială, încât acest sistem românesc pseudo-american intră în contradicţii crâncene cu cel original (vezi McDonald’s – la americani a fost creat pentru a hrăni oamenii săraci, în România a fost creat ca un restaurant de lux, unde mănânci doar dacă ai bani).
Mi-a rămas în minte ultima propoziţie rostită de profesor:

„În România nu ţi se dă voie să fii bogat, dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang”.

Atunci mi-am adus aminte de un minunat volum pe care l-am citit în adolescenţa mea, intitulat „Conversaţii cu Dumnezeu”.

Cartea este scrisă de un american, Neale Donald Walsch.

La un seminar pe care îl ţinea în faţa unei numeroase audienţe (puteţi vedea secvenţa în filmul Conversations with God), domnul Walsch îşi punea – chiar dacă nu a rostit-o – aceeaşi întrebare „If you are so smart, why ain’t you rich?”.

A închis ochii, i-a deschis şi a început să întrebe cu voce tare:

„Nu vi se pare ciudat că trăim într-o societate care devalorizează cele mai importante slujbe?”.

„Ce vreţi să spuneţi prin asta?”, se aude o voce din sală.

El a continuat:

„Adică nu avem nicio problemă să-i dăm unui antrenor de fotbal cinci milioane de dolari pe sezon sau să-i dăm unui actor zece milioane pentru un film, dar ni se pare oarecum normal ca acele persoane care au de-a face cu spiritualitatea (n. red – sau cultura) trebuie să fie lefteri, celibatari şi abstinenți.

Şi, de preferat, toate trei odată.

Nu ştiu de voi, dar eu nu îmi amintesc să fi votat aşa ceva.

Deci, imaginaţi-vă o lume în care banii ajung la cei care ne oferă cele mai importante daruri. Profesorii. Artiştii. Infirmierele. Pompierii şi poliţiştii. Scriitorii” şi din sală se aude tare şi hotărât „Şi mamele”.

A continuat: „Oameni care ne conectează, nu ne despart şi nu ne distrag atenţia. Imaginaţi-vă acea lume şi o putem avea, pentru că, oameni buni, noi suntem aceia. Întotdeauna noi am fost aceia pe care-i aşteptăm”.

Da, ne-a prezentat un fapt. Revoltător şi frustrant. Îl regăsim şi în România. Poate nu antrenori de fotbal, dar cu siguranţă antrenori de infractori.

Poate nu actori de filme, dar cu siguranţă actori ai sfidărilor.

La noi, la români, exemplele sunt mult mai bogate – şi, de ce nu ar fi? – mult mai revoltătoare pentru omul deştept.
În România, bogaţii nici măcar nu sunt inteligenţi.

Şi când spun asta, mă refer la faptul că aceştia nu au identificat oportunităţi de afaceri, adaptându-se la cerinţele pieţei. Au fost doar şmecheri – un cu totul alt concept. Au fost doar mai puţini ocupaţi cu învăţatul şi mai mult ocupaţi cu trişatul.

Au fost doar mai tupeişti şi îţi puneau pumnul în gură, când le deconspirai intenţiile. Inteligent eşti atunci când te adaptezi unei situaţii noi, fără să atragi atenţia.

La noi, bogaţii – parveniţii şi oportuniştii – nu numai că sunt proşti făcuţi grămadă, dar sunt şi extrem de vizibili, extrem de voluminoşi.

Merg pe frunte cu certificatul de infractor şi nimeni nu se atinge de ei.

Procurorii sunt mult prea ocupaţi să vâneze elevi, profesori, mici comercianţi şi vedete, decât să se ocupe de infractori care au avut contracte imense cu statul, pe care nu şi le-au onorat, ci doar au încasat bani.

Citind toate astea, îţi mai vine să te întrebi: „Dacă tot eşti aşa deştept, de ce nu eşti şi bogat?”

Pentru ca în România nu asta e cheia succesului. Nu deşteptăciunea, nici măcar inteligenţa, ci doar apartenenţa la un grup de infractori, care să-ţi faciliteze succesul financiar.

Şi, până la urmă, de ce să mai fii bogat în România?

Vorba lui Tudor Chirilă: „Ce-o să faceţi cu milioanele, într-un oraş mort?

Ce-o să cumpărați, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini, când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă, într-un cartier sufocat de inundaţii?”

Stau şi mă întreb, bogaţii României ar mai fi fost bogaţi în Franţa? Dar în Marea Britanie? Dar în Germania? Dar în Olanda? Dar în Statele Unite?

Bogaţii în România se diferenţiază de bogaţii din lumea civilizată.

Bogaţii occidentului, marea majoritate, au averi, dar şi respectul oamenilor.

Dar şi clasă. Dar şi stil. Dar şi cultură. Dar şi rafinament.

Bogaţii români au bani şi cam atât.

Mitul „românului-infractor”, pulverizat de statistici

Aproape trei decenii, propaganda a forțat pe toate canalele ideea „românului-infractor”, aducând grave prejudicii de imagine și de auto-percepție românilor. Știrile care abundă în relatări de furturi, tâlhării, violuri și multe alte infracțiuni, acuzele mai mult sau mai puțin directe sau „analizele specialiștilor” au indus percepția generală că România este un spațiu al infracționalității și că românii au o înclinație aparte pentru infracțiune. Pe cât de elaborată a fost manipularea, pe atât de simplă este demontarea acesteia, cu ajutorul datelor statistice.
O comparație cu celelalte țări comunitare pe baza datelor Eurostat, realizată de www.analizeeconomice.ro,  ne arată o Românie care stă mai bine decât majoritatea statelor la capitolul infracționalitate. Eurostat a actualizat zilele acestea datele privind ratele infracționalității pe tipuri de infracțiuni aferente anului 2016. Sunt cuprinse și date aferente unor state din vecinătatea spațiului comunitar. Rata infracționalității se calculează prin raportarea numărului de infracțiuni la o sută de mii de locuitori.
Astfel, cele mai multe tâlhării la suta de mii de locuitori s-au înregistrat în Belgia (196,68), Spania (152,12), Franța (148,39), Portugalia (128,74), Anglia și Țara Galilor (102,01). În România, rata infracțiunii de tâlhărie a fost în 2016 de 15,67 (locul 24 din UE). În afara UE, cea mai mare rată a infracțiunii de tâlhărie s-a înregistrat în Turcia (34,45).
Rata infracțiunii de furt din statele spațiului comunitar a atins cele mai mari valori în Danemarca (3.952), Suedia (3.811), Anglia și Țara Galilor (2.286), Finlanda (2.069) și Franța. În afara UE, cea mai mare rată a furturilor s-a înregistrat tot într-o țară nordică, și anume în Norvegia (2.006). În România, rata infracțiunii de furt a fost de 466,08 (locul 24 în UE).
Statistica Eurostat ne oferă date și despre furturile din locuință. Rata furturilor din locuințe a înregistrat cele mai mari valori în Danemarca (777,59), Belgia (590,66), Suedia (428,60), Luxemburg (368,42) și Franța (361,29). În afara spațiului comunitar, cea mai mare rată a furturilor din locuințe s-a înregistrat în Elveția (312,8). În România, această rată a avut o valoare de 75,07, plasându-ne pe antepenultimul loc din UE.
Rata infracțiunii de vătămare corporală ne arată că în Anglia și Țara Galilor s-au înregistrat în 2016 cele mai multe infracțiuni de acest tip din spațiul comunitar (799,53 la 100 mii locuitori). Belgia (603,26), Luxemburg (494,75), Franța (363,86) și Germania (170,41) sunt statele aflate pe următoarele locuri în acest top. România, cu o rată a vătămărilor corporale de 1,54, e pe ultimul loc în UE.
Rata infracțiunii de viol din spațiul comunitar a înregistrat cele mai mari valori în Anglia și Țara Galilor (71,05), Suedia (64,06), Irlanda de Nord (44,60), Scoția (32,64) și Danemarca (29,42). România a înregistrat o rată a infracțiunii de viol de 4,76 (locul 20 în UE).
autor: COSMIN ȚÎNTĂ
Mai multe date și
tabelul comparativ pot fi găsite AICI.

Mia Scarlat, salvatoarea copiilor abandonați: “Cel mai mic copil avea o oră. L-am luat cu placenta de pe stradă”

A avut ea însăși o viață grea. A trăit în sărăcie și apoi într-o casă de copii. A simțit pe pielea și în sufletul ei ce înseamnă suferința. Dar a avut ambiție și încredere în Dumnezeu. Iar acum ajută ea copiii săraci, neglijați, abandonați sau abuzați din București și Ilfov. În mai bine de 20 de ani, Mia Scarlat a ajutat peste 170 de copii. 

 

Imediat după 1990, în România situația copiilor defavorizați social era dramatică. Statul nu era pregătit să-i ajute așa cum trebuia. Atunci Mia Scarlat a înțeles că nu era suficient ca statul să se implice într-o astfel de poveste și a decis să ia inițiativă. I-a avut alături pe soțul și fiul ei. “După 1990 viața mea a fost la o anumită răscruce și, după evenimentul acela, am realizat ce preț imens are viața. Am fost cadru didactic și m-am gândit că dacă pot să pun la dispoziția copiilor experiența mea și bunurile familiei noastre, de ce să nu o fac”, povestește Mia Scarlat.

“O legătură personală cu Dumnezeu poate le să aducă alinare indiferent de condițiile în care trăiesc”

Până în anul 1996 a fost prin case de copii, dar și-a dat seama că durerea de acolo nu putea fi stinsă cu o prezență trecătoare. “Și atunci într-o bună zi am decis, privind în jurul nostru, că putem să ne implicăm și în viețile copiilor care, deși nu erau declarați abandonați în mod legal, trăiau în sărăcie. Iar sărăcia aduce după sine foarte multe fenomene legate de degradare umană, exploatare, de nefericire și așa am început să ne lucrăm vara printer blocuri, cu copiii, sa cumpărăm jucării și să îi învățăm să se joaca, să se comporte civilizat. I-am învățat și că există Dumnezeu. O legătură personală cu Dumnezeu poate le să aducă alinare indiferent de condițiile în care trăiesc. Apoi am intrat în lumea copiilor care trăiau în subterane, a copiilor care erau folosiți tot felul de activități de la cerșetorie la plasarea de droguri”. mai spune mama Mia.

Cel mai mic copil căruia femeia i-a salvat viața avea doar o oră. L-a găsit abandonat într-un parc din București. Altul salvat de ea avea doar 3 zile. Copii fără nume, părăsiți fără nici o strângere de inimă de femeile care îi aduseseră pe lume. “Cel mai mic avea o oră. Un copil luat cu placenta de pe stradă, următorul avea 3- 4 zile, copii fără nume, părăsiți, abandonați în parcuri, următoarea avea 2 săptămâni. La ora actuală ei sunt copiii care vorbesc despre viață. Au ajuns să facă performanță în diverse domenii ca muzică, dans, teatru. Sunt copii care acum știu să trăiască altfel”, spune Mia cu emoție în glas.

Pe cine numește “Minunea dintre blocuri”

În 1998 Mia Scarlat a adus primii copii în casa sa. Erau copii care nu aveau unde locui sau copii care trăiau în subsoluri ori în ghene de bloc. Ulterior acești copii au devenit “minunea dintre blocuri”, cum îi numește mama Mia, pentru că datorită lor și cu ei a putut dovedi că prin educație, prin atenție și dragoste situația se poate schimba în bine. “Sunt peste 170 de copii care au trecut prin mâinile noastre. Mulți dintre ei au acum familie, sau copii lor și nu repetă greșelile pe care le-au făcut părinții lor”, adaugă femeia.

Miercuri, 13 iunie, în cadrul Galei Business Women Forum Romania s-au strâns 8.000 de lei pentru organizația nonguvernamentală Mia’s Children, iar donațiile continuă pe platforma creata special.

În prezent, prin intermediul organizației sale umanitare, mama Mia are în grijă, în casa din Chiajna, 40 de copii și tineri proveniți din medii sociale defavorizate, aflați în situație de risc social major.

Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mamă

Dor. Cuvânt intraductibil în alte limbi. Un cuvânt care de ani de zile e scris cu lacrimile celor care sunt plecați din țară pe o hartă a nedreptății și nefericirii lor. „Dor” nu se poate traduce în alte limbi, dar se simte ca o rană. Dorul de mamă, de copii, de țară, dorul de „acasă”, dorul care doare și care ne îmbolnăvește.

În an centenar, România mare este mai mică acum cu 3,4 milioane de români. De când au început plecările peste hotare ale celor împovărați de nevoi, în jur de 750.000 de copii au trecut prin experiența traiului fără un părinte sau fără doi. Copii deveniți azi adolescenți sau chiar adulți și pentru care iubirea se răspândește pe Skype. Și ale căror familii erau întregi doar o lună pe an, în concediile din august. Și cum nu au putut să apese pe un buton ca să oprească cursul vieții când părinții nu erau lângă ei, au învățat să trăiască cu depărtarea în suflet. Sunt copiii bolnavi de dor de mamă.

Nu știu un mesaj mai dramatic și mai curat, și mai profund decât al unui copil care se sinucide pentru a-ți transmite ceva. Adulții îl ignoră”, spune Silvia Dumitrache, activistă româncă din Milano.

Statisticile organizațiilor de protecție a copiilor spun că ar fi acum în România 320.000 de orfani „albi”

Sunt milioane de părinți care au învățat să trăiască cu suferința depărtării de propriii copii. Doar că dorul și vinovăția au crescut în sufletul lor ca o tumoare. Au plecat în străinătate pentru bani, pentru viitorul copiilor, dar nimeni nu i-a învățat cum să trăiască fără rădăcini. Așa că și-au impus să nu trăiască nici în Italia, Spania, Anglia, Germania sau pe unde i-au purtat pașii la muncă, nici în România. Acolo doar au muncit și au pus stop întregii lor existențe, în așteptarea unui „viitor mai bun”, sintagmă care a devenit treptat și mai depărtată, și mai golită de sens. Și nu au trăit nici în România, unde împlinirile sufletești au fost suplinite de vise înălțate din beton, cu termopane, centrale electrice și mobilă modernă. Case goale.

Prăpăstii sufletești care i-au îmbolnăvit în fiecare zi. Care îmbolnăvesc o țară întreagă: copii și părinți. În fiecare an, sute de femei, în special, ajung în spitalele din România cu Sindromul Italia, o patologie psihică ce afectează persoanele care lucrează peste hotare, din cauza depărtării de casă și dezrădăcinării, surmenajului de la locul de muncă, necunoașterii limbii, insecurității serviciului.

sursa

Acad. Ioan -Aurel Pop: În loc să facem binele aici, la noi, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”

Despre identitate și credință, despre România de azi și România înaintașilor noștri, despre intelectualii care consideră că limba ne este bună numai de înjurături și că tot trecutul ne este presărat de mituri naționaliste, dar și despre cum românii preferă să se pună în valoare pe meleaguri străine, în „slujba altor uniri”, a vorbit președintele Academiei Române, profesorul Ioan Aurel Pop, într-un interviu pentru revista „Familia Ortodoxă”.

Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”. În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…”, a spus Președintele Academiei Române. Care, de asemenea, nu poate să nu constate, cu amărăciune, că nivelul educației din România este scăzut, tinerii fiin îndemnați să nu învețe istoria și limba Românilor. „Dacă am reuși să-i interesăm pe elevi de istoria românilor, ar apărea „pericolul” formării unor sentimente patriotice, de mândrie față de popor și de țară, ceea ce ar fi primejdios!”, spune președintele Academiei Române.

 

Iată câteva din declarațiile președintelui Academiei Române despre identitatea românească:

„De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit.

De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri.

Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile.

Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei.

Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi.

Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc.

Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui.

La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională”, a continuat el.

 

Președintele Academiei Românie deplânge și faptul că românii se critică pe ei înșiși așa cum nu o face nimeni.

„Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii.

În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față”, a mai declarat el.

Ioan-Aurel Pop consideră că în ziua de astăzi se citește foarte puțin, iar dacă nu se iau măsuri, oamenii vor deveni numai buni de manipulat de către cei care controlează comunicarea.

„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp.

Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe…

Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă.

Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!

Românii sunt și ei prinși în acest vârtej.

Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur.

Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea.

Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde.

Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii.

Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele”, spune Ioan-Aurel Pop.

Președintele Academiei Române a afirmat că sentimentul apartenenței la familie, la o țară este „primejdios pentru globaliști”. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, mai spune dl academician Pop.

„Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli.

Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc.

Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii.

Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu.

Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine.

A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români?

Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește!

Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe.

Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția”, a continuat Președintele Academiei.

 

Acesta mai adaugă faptul că nivelul educației în România este scăzut, tinerilor spunându-li-se să nu mai acumuleze cunoștințe, să nu învețe istoria și limba Românilor.

În schimb, se introduc materii care îi transformă pe tineri în roboței adaptați.

„Zi de zi se predică tinerilor să-și trăiască clipa, să nu mai memoreze nimic, să nu mai acumuleze cunoștințe, să învețe numai aspectele practice ale vieții, să-i critice pe dascăli, să intervină în planurile de învățământ și în structura materiei, să fie protagoniștii prezentului și nu figuranți pe scena vieții.

Unde să mai aibă loc, în acest vacarm de lozinci ale vremurilor noi, meditația, interesul pentru înaintași, pentru literatură, pentru muzică, pentru artele frumoase?…

Revenind la români: dacă neamul românesc este demn de milă, atunci de ce să ne interesăm de soarta lui istorică? Pe cine să mai intereseze cum s-au format românii ca popor, cum au rezistat ei aici, ce au făcut Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Alexandru Cuza?

Și apoi, dacă am reuși să-i interesăm pe elevi de istoria românilor, ar apărea „pericolul” formării unor sentimente patriotice, de mândrie față de popor și de țară, ceea ce ar fi primejdios!

Românii trebuie să rămână aluat moale, ușor de modelat, mai ales când vecinii lor polonezi, unguri, cehi sau slovaci se dovedesc „nuci tari” pentru conducerea de la Bruxelles și nu cedează nimic din identitatea – altfel spus, suveranitatea lor.

Acolo însă, istoria și limba națională se studiază încă în școli cu mare seriozitate, pe când la noi disciplina „Istoria Românilor” s-a scos aproape cu desăvârșire.

Nu aș vrea să se înțeleagă că totul este un complot universal îndreptat împotriva românilor și al României.

Există și mulți intelectuali români care cred că așa e bine, că nu avem nimic de arătat lumii, că nu am făcut nimic important în istorie, că limba ne este bună numai de înjurături și că tot trecutul ne este presărat de mituri naționaliste.

Efectele pe termen lung ar putea duce spre anihilarea poporului român – și nu spun vorbe mari.

Sunt exemple de multe popoare care au dispărut așa, topindu-se în masa altor neamuri. Există pericolul să ne pierdem seva și vâna națională și să ne lăsăm complet pe mâna altora, care au alte limbi, alte idealuri, alte obiective.

Natural, acest pericol este ipotetic, virtual și îndepărtat. Dar el există.

Educația se face cu trudă multă, iar educația este acum în declin.

A învăța la școală alfabetul cu chiu cu vai, a putea lucra la computer, a avea telefon inteligent, a ști jocuri electronice și a expedia SMS-uri cu frânturi de cuvinte nu înseamnă educație.

Aud că azi se introduc în școală materii ca Nutriție, Educație Sexuală, Circulație Rutieră, Bussines, etc, dar cu acestea nu se vor crea oameni culți și educați, ci, eventual, oameni adaptați misiunii lor de roboți.

Școala trebuie să insufle idealuri de viață, credințe și convingeri de viață, misiunea de a duce viața familiei tale mai departe, cu demnitate”.

 

 

Profesorul Pop încheie afirmând că românii au nevoie de conducători buni ( De unde???) pentru a-și păstra dăinuirea.

„Oare de ce ne iubim mama? O iubim pentru că ne-a adus, chinuindu-se, pe lume dar și neamul ne-a adus pe lume ca grup, ne-a făcut cunoscuți ca ființă colectivă.

Eminescu, acela care este chintesența sufletului nostru românesc, a scris că „rămâne stânca, deși moare valul”.

„Valul” suntem noi, trecătorii prin viață, iar „stânca” este națiunea aceasta.

Ca să fie „stâncă”, neamul are nevoie de demnitate și de onoare, de adevăr și de dreptate și peste toate, de bunătate și înțelegere.

Nu am griji prea mari pentru poporul român, cu o condiție: să aibă conducători buni!

Dacă liderii vor fi buni, poporul nu se va rătăci!”.

sursa

Românii, prinși în capcana tehnologiei. 91,5% petrec, zilnic, aproximativ 2 ore și jumătate cu ochii lipiți de ecranul televizorului sau al computerului în afara programului de muncă

Românii petrec, în medie, circa 2 ore și jumătate pe zi uitându-se la televizor sau pe calculator în afara orelor de muncă, potrivit unui sondaj Eurostat.

La sondajul efectuat între 2008 și 2015 au participat respondenți cu vârsta între 20 și 74 de ani din 15 țări europene, inclusiv Norvegia, Serbia și Turcia.

În România, 91,5% dintre respondenți au declarat că petrec, zilnic, aproximativ 2 ore și jumătate cu ochii lipiți de ecranul televizorului sau al computerului în afara programului de muncă.

Grecii stau cel mai mult în fața ecranului, peste 95% dintre respondenți declarând că petrec mai mult de 3 ore urmărind programe TV, jucându-se pe computer sau navigând pe internet, fiind urmați de belgieni și de finlandezi, cu un timp mediu petrecut în fața ecranului de circa 3 ore, respectiv 2 ore și 50 de minute.

La polul opus, italienii (1 oră și 56 minute) și austriecii (2 ore și 19 minute) stau cel mai puțin în fața unui ecran în afara orelor de muncă.