Am fost în Coreea și ne-am întors vii!

Da, am fost, și putem spune că legendele despre Coreea sunt adevărate. Coreenii sunt izolați de lume, foarte săraci și asupriți de regim. Ca dovadă, pe întreg teritoriul coreean nu există nici măcar o cârciumă!!! Și nici magazin, dispensar sau școală.
Coreea_21700
Cum am ajuns, ne-am înființat direct la sediul șefului suprem, Kim Jong-unul lor, cum ar veni. Satul Coreea e la aproximativ 70 de kilometri de București, e în județul Giurgiu, și ține de comuna Răsuceni, unde-i și primăria. L-am căutat deci pe primar, în cazul de față pe domnul Costel Spălatu, primul mandat la cârma Coreei și a Răsuceniului, de ideologie social-democrată. Erau orele prânzului, la mijlocul săptămânii. Ore de lucru carevasăzică.

„Dom’ primar nu e aici, e plecat la Giurgiu cu treburi, apoi se duce la partid.” Bine, atunci ne mulțumim cu viceprimarul. „Nu e nici dânsul, e pe câmp, la sapă.” Cum, dom’le, dar nu-i nimeni în toată primăria? „A fost adineaori domnul Ceapă, secretarul, dar a plecat.”

Vezi, ne-am zis noi cu înțelepciune, asta-i problema Coreei: îi lipsește Spălatu. Și nici Ceapă n-are. Noroc cu doamna Nela, bibliotecara, o femeie trupeșă cam la 50 de ani și, după roșeața permanentă din obraji, o persoană din categoria celora vesele, pe care le apreciem în mod deosebit. „Mergeți la fostul primar, Petre Panait îi zice, are un magazin chiar la granița dintre Răsuceni și Coreea. E soțul meu.” Doamna Nela e un pic cătrănită. Noul primar i-a desființat biblioteca din sediul primăriei și face-n loc o sală de ședințe, normal. Cine naiba mai are timp de citit, când sunt atâtea de vorbit.

În beznă până-n 1994

Petre Panait a fost șef peste coreeni și răsuceneni vreme de 12 ani. Înainte de a pătrunde propriu-zis pe teritoriul coreean, stăm puțin de vorbă. Așa aflăm că satul s-a înființat în 1957, odată cu IAS-ul din zonă. În catastife îi zice Satu Nou, dar de peste cinci decenii toată lumea-i zice Coreea. Sunt 54 de locuințe în Coreea și 187 de locuitori, din care doar câțiva au sub 60 de ani. Cei mai mulți trăiesc din pensie și ajutor social, iar cei care mai pot muncesc cu ziua, dar sunt tocmiți rar, pentru că sunt pretențioși. Vor și mâncare, și băutură, și 50 de lei pe zi. Așa că stau la poartă cât e ziua de lungă și se uită-n zare.

„După ce s-au desființat IAS-ul și Complexul de porci din Coreea, s-a furat tot, n-a mai rămas nimic.” – Petre Panait, fost primar

Înainte de 1989, coreenii trăiau din leafa de la IAS sau de la Complexul de porci, cum îi spun ei. În primii ani după Revoluție, IAS-ul și porcăria au fost desființate și jefuite, iar azi sunt doar ruine.

Sunt 13 străzi cu totul în Coreea, din care cinci sunt pietruite, restul fiind poteci de pământ. Uitată de lume, Coreea a fost electrificată abia în 1994.

Bem și-o țuică la magazinul fostului primar. 1,5 lei un ditamai paharul și o licoare cu gust de gaz lampant. După 12 ani de primărie, Petre Panait a știut exact unde să-și construiască magazinul. „În Coreea nu există magazin, așa că toți se aprovizionează de la mine.” E drept, mai mult pe datorie.

Un singur lucru îl mai întrebăm pe fostul primar, șeful filialei locale a PNL, înainte de a da pe gât țuica de pufoaică și a ne strânge mâinile de „la revedere”. „Dom’le, Crin ăsta ne face pe toți de râs”, ne răspunde el.

Școala hoților

Suntem în Coreea și, după primele zeci de metri parcurși cu mașina prin hârtoapele adânci cât bazinele de pe „Trei ligheane”, realizăm că există justiție divină și pe pământ: mașina e a lui Dan Mazilu, adică a șefului!

 

Cele 54 de case coreene sunt atât de șubrede încât ar trebui interzis consumul de fasole în interiorul lor. Totul este vechi, căzut și improvizat. O sârmă în loc de balama, trei nuiele în loc de gard. Multe sunt abandonate, oamenii care locuiau acolo au murit și casele au rămas ale nimănui, vizitate, din când în când, doar de hoți. Dar cât și ce să furi dintr-o casă de chirpici, în care a trăit un nene care a murit de sărăcie și de foame?!

Cândva, în Coreea exista și o școală. Dar cum categoria „copii coreeni” cuprinde doar cinci membri, era absurd să ții o școală cu două clase, să plătești învățător, paznic, femeie de serviciu. Așa că au lăsat și școala pe mâna hoților, care au smuls cărămizile, tocăraia, ușile și podelele. Acum e doar o clădire care stă să cadă. Dar lângă ruina asta e singura construcție nouă din Coreea: un gard cu trei laturi, înalt cu o jumătate de om. Depozit de gunoi, cică, directivă europeană. Bineînțeles că în împrejmuirea aia nouă-nouță cu trei laturi nu era nici fărâmă de gunoi. Gunoiul era peste tot în altă parte, numai acolo nu.

Am întâlnit și coreeni fericiți

Lângă școala părăsită am dat de-o vacă ce părea și ea părăsită, dar nu era, pentru că era priponită într-un mod care trăda mâna umană, pesemne a proprietarului. Cum spuneam mai devreme, în Coreea nu există cârciumă, deci ne plictiseam, așa că am decis să facem ceva inteligent și am alergat vaca cu un băț, hlizindu-ne de cât de proastă e vaca de se sperie de-un băț și de-un fraier. Și la cât de sprintenă era vaca, sigur avea carne de cal pe ea. Dar nu asta e important, ci faptul că cineva, un om rău, s-a trezit să ne strice distracția de oameni deștepți cu un nepotrivit „bă, fire-aţi ai dracu’ de nenorociți, ce-aveți, mă, cu vaca?”. Asta se întâmpla la doar câteva minute după ce, invitați fiind într-o gospodărie, am abuzat de-un curcan până i-am provocat sechele psihice definitive. Clar, încă o muștruluială nedreaptă nu mai puteam suporta!

Tărăboiul făcut de omul acela hain care ne certa l-a dezmeticit din letargia prânzului fără ocupație pe nea Mocanu, 67 de ani, pensionar. Înfipt în niște gumari cu patru numere mai mari, cu pantalonii ridicați peste burtă și peste flanelă, purtător de bască, nea Mocanu e mucalitul satului. „Bă”, ne zice el, „în Coreea e așa mare sărăcie că nici popa nu vine la noi când murim. Doar că noi nu prea murim pe-aici. Îți zic: Nu mor coreenii când vor americanii. Hahaha.”

„Dacă rămâneți în Coreea, vă dau gagici la toți, tinere, bătrâne, cum vreți voi vi le dau.” – Nea Mocanu, „pește” coreean

Pe uliță trece o țigancă în trening, să tot aibă vreo 40 de ani ca popa pomenit de nea Mocanu. „Uite, mă, mie astea tinere îmi plac, să le întorc cu spatele și să… Hahaha. Știi ce, aicișa e numa’ hoți.” Hai că plecăm, bre, nea Mocane. „Nu se poate să plecați. Dacă mai stați, vă dau gagici la toți, tinere, bătrâne, cum vreți voi. Pe listră vi le dau.” Pe listră? A, pe listă, păi zi, bre, așa.

Acasă la Botezatu

Cică cei mai săraci coreeni sunt alde Botezatu, mamă, tată și 11 copii. Acasă erau doar Rădița, mama, 40 de ani, și plozi fără număr, în sensul că erau mulți, se mișcau repede și n-am reușit să-i numărăm. Cu mâinile până la umăr băgate într-o găleată plină cu lut și bălegar, Rădița dregea pereții casei din chirpici, în timp ce soțul era la muncă, pe undeva. Zice că se descurcă greu spre deloc, că are nevoie de cel puțin 15 pâini pe zi ca să-și hrănească familia, ceea ce înseamnă din start 15 lei. Soțul câștigă puțin, ea nu muncește. Băiatul cel mare, 19 ani, e și el acasă, nici el nu lucrează. A făcut-o timp de doi ani, a strâns bani și și-a luat mașină, o Dacia 1310.

Casa familiei Botezatu n-are gard, că e scump de pus, dar are mașină în bătătură. S-au fudulit cu ea o vreme, până când primarul le-a refuzat ajutorul social. „Cum să-ți dau ajutor când ai mașină-n bătătură, mi-a zis primarul. Și nu mi-a dat”, spune Rădița.

 

Familia Botezatu din Coreea are televizor color, dar nu mai are curent electric de doi ani. De Paște, speră să strângă suficienți bani pentru a le lua copiilor pantofi. Dar 11 perechi de încălțări costă bani mulți, și ei nu-i au.

Le urăm toate cele bune. Plozii murdari ne conduc la plecare. La picioarele noastre se agită furios câinele Sidonia.

 

O mașină made in Coreea

În bătătura în care am abuzat curcanul, așa cum v-am povestit în textul ăla mai mare, am intrat, de fapt, din alt motiv. Văzuserăm o mașină unicat, un hibrid între Dacia 1300, Papuc, Hammer și camion de marfă. Adică asta din poză, înconjurată de găini. Acasă era tanti Niculina și soțul ei, Nicolae Gheorghe, cel care a construit chestiunea în cauză. Tanti Niculina ne povestește că omu’ ei a pus mâna pe o Dacie 1300 și a modificat-o singur-singurel până a ajuns să arate așa cum o vedeți în poză. I-a pus motor de VW Golf, chiar. Pe vremuri, nea Nicu mergea la câmp cu ea, dar acum nu mai poate. De-aia povestea e povestită de tanti Niculina, pentru că nea Nicu e foarte grav bolnav și nu mai are voce deloc.

Mașina coreeană ne-a plăcut atât de mult că am vrut s-o cumpărăm și s-o facem mașina redacției, să mergem cu ea pe stradă și să râdă lumea de noi. Faptul că n-o puteam înmatricula, dar și prețul cerut de meșterul mecanic, 2.000 de lei, ne-au făcut să ne sucim. Oricum, marfă mașină ai făcut, nea Nicule!

 

Răzvan Prițulescu, Dan Mazilu, Andrei Dumitru (foto)

Pubicat în revista de Academia Caţavencu Nr. 17, 30 aprilie 2013