Etichetă: Miorita

Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul așa zis „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text.

Denaturarea semnificației acestui text și a cuvîntului „mioritic” este mai mult decât o prostie plină de răutate! De aceea zicem: Ferice de cel capabil să aibă un comportament mioritic! Nu este la îndemâna oricărui neica nimeni!…

Și iată de ce:

Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema (sic!).

O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice…

La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!

…Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…

Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…

*

Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIȚA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…

Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.

Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.

Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…

La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!

Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?

Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…

Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!

De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…

E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…

Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.

Mai sunt de amintit și variantele în care „balada” apare ca bocet. Cred că o strategie didactică corectă de aici trebuie să pornescă. Elevilor și, în general, publicului, trebuie să li se explice clar faptul că în mod impropriu Miorița este categorisită ca baladă, ca și când ar putea fi comparată și înseriată cu Toma Alimoș!… Miorița nu este o baladă! Este altceva! Iată: este colindă în multe din variantele ei. În altele apare în ipostaza de bocet și unii specialiști cred că așa a apărut Miorița, ca bocet. Bocetul, în satul tradițional, era și el îndătinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, în temeiul nopții, în holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sărmanul Gheorghiță Pituț. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat că este „solistă de muzică populară”! Și autentică. Am ascultat-o înfiorat, un text de mare „valoare artistică”! Era un bocet, se vedea bine, păstrat din vechime, cu viersuri bine șlefuite de scurgerea anilor și a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o soră își bocește fratele matur, care pleacă din casă lăsând-o plină de copii și nepoți!… Avea alt dramatism, ponderat, așezat, împăcat, dar tot bocet rămânea! Despre același mister veșnic al morții, încercând să-i facă față, să-l îmblânzească, să-i dea un sens! Să-l facă suportabil!

Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.

Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.”

Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…

Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…

Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…

Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…

Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…

Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!

Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!

Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu, din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…

E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!

Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…

L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…

Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul tău că te afli acolo…”

De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!

*

Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…

Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!

…A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…

Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!

Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!

…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…

Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…

Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!

Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.

Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:

„Pe-o sprânceană de lumină,

Lâng-o lacrimă de rai,

Verde culme carpatină

Rotunjește dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

Lângă strunga fără oi,

Crăngi cu umeri frânți de jale

Se cutremură din foi.

Fluier vechi nu mai îndrugă

nu mai latră câini pândari.

Singuri munții duc în glugă

Carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

Nici plăpânzii miei priori.

Doar pe cearcănul amiezii

Urcă ulii rotitori.

Ulii suie, frunza sună,

iar în iarbă-ntins amar

ba e somn, ba rugăciune,

tînăr leș de pecurar.

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.”

Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!… (Volumul Balade.)

…Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, românii arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…

Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…

Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…

Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…

Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…

După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Dar n-am luat-o în serios! …Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud prin perete, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta?! De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…

Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…

În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă?!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…

M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…

Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…

Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…

…Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor… Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atâta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele, oamenilor obișnuiți. Alde mine, alde mata, cititorule…

Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții acelei lumi din care vin și cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.

Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…

În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…

Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!

7 ianuarie 2010
Ion Coja

Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…

Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…