Doina, artă melodică prin excelenţă, este confundată, uneori, cu cântecul propriu-zis

Doina, cântec rupt, parcă, din starea sufletească a românilor, aduce cu sine, faţete ale celor care au slobozit-o în lume prin glas, viers, instrumente (precum fluierul, cavalul, naiul, trompeta sau clarinetul) sau pseudoinstrumente (solzul de peşte sau frunza).


Am constatat, deseori, cu uimire la început şi apoi cu amărăciune, pe măsură ce anii au trecut, că la foarte multe festivaluri de muzică populară se prezintă concurenţi care, din neştiinţă, (fapt datorat lipsei unui profesor sau a trecerii cu vederea a coordonatorilor) deseori, confundă doina şi cântecul strofic şi, din acest punct de vedere, am considerat necesare o serie de precizări.

Deşi, în unele cazuri, structurile de doină sunt asociate cu cântecul liric, să nu uităm că, dincolo de componenţa unei formule introductive specifice, melodia are prioritate în faţa poeziei, iar doina cuprinde dramatism, o trăire profundă, experienţe sufleteşti de o intensitate aparte. De aceea, este imperios necesar să se facă distincţia între doină şi cântecul propriu-zis acesta din urmă fiind prezent în diferite contexte ceremoniale sau funcţionale specifice, precum cântecul miresei sau cel de leagăn.

Aşa cum subliniază dr. Diana Bunea în articolul “Doina în arhiva de folclor a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte plastice” , cuprins în volumul “Doina, identitate, destin, valorificare”, publicat la Chişinău, în 2015, “doinitul este o stare, una dintre cele mai înălţătoare pe care o trăieşte omul, este un exerciţiu sufletesc profund uman, universal valabil.

Astfel, se ştie că stilul doinit poate fi găsit şi în folclorul unor popoare învecinate/conlocuitoare (bulgăresc, turcesc, sârbesc, bosniac, macedonean ş.a.) sau chiar mai îndepărtate cum sunt popoarele caucaziene, arabe, ş.a”.

Aşadar, drept ghid pentru cei care nu cunosc cu exactitate distincţia aflată între doină şi cântecul propriu-zis, voi reda o serie de criterii, regăsite în articolul mai sus citat, adaptat pentru a fi de folos concurenţilor aflaţi la început de drum.

Prin urmare, în privinţa conţinutului poetic, doina poate fi: de dor, de jale, de dragoste, de înstrăinare, haiducească, păstorească, tematica des întâlnită fiind omul în faţa naturii, iar cântecul propriu-zis poate fi de dor, de jale, de dragoste, de înstrăinare, de ursită, haiducesc, păstoresc, de pahar, de joc, de cătănie, de război, patriotic, de ciobănie, etc.

Aducând în discuţie forma de interpretare, doina este de tip solo vocal sau instrumental, respectiv solo cu acompaniament, iar cântecul propriu-zis este prezent în context solo sau în grup, preponderent cu acompaniament.

Modalităţile de interpretare ale doinei dau posibilitatea de a improviza, de a ornamenta cu emisii vocale specifice (noduri), inclusiv recitativ melodice, în timp ce cântecul propriu-zis poate fi doar cântat, preponderent silabic, fie şi în tempo tărăgănat, astfel încât unui sunet îi corespunde o silabă, adică nu sunt prezente impovizaţiile, ornamentările sau recitativele.

Stilul de interpretare al doinei este, aşa cum îi este şi numele, doinit – “plâns”, “vorbit”, “bocit”, “îndurerat”, “meditativ”, cu profunzime, iar în privinţa cântecului propriu-zis, acesta este cântat, nu oricum ci articulat pe fraze, ritmat. Tempoul doinei este lent, rar (Adagio, Largo, etc), în timp ce cântecul propriu-zis “abordează” întreaga gamă de tempouri.

Profilul melodic al doinei este preponderent descendent, cu anumite salturi, iar al cântecului propriu-zis este divers, ondulat, sinuos, cu salturi, etc. Forma strofei, în cazul doinei, este de tip liber, cuprinde trei segmente structural bazate pe motive (un scurt moment introductive, un segment de dimensiuni variate, inclusiv de la strofă la strofă şi un motiv de încheiere scurt), iar în ceea ce priveşte cântecul propriu-zis aceasta este de tip fix, de la 1 la 4 rânduri melodice diferite.

Doina nu are refren, fiind caracterizată de prezenţa unor interjecţii, motive, formule precum of, hai, da, măi, etc, în timp ce în cazul cântecului propriu-zis regăsim referene de două tipuri: mic, numit şi pseudo-refren, din 2, 3, 4 silabe (ex. Mă Ioane) refren de dimensiunile rândului muzical poetic (din 5-6, 7-8 silabe).

Cezura (respiraţia) este liberă, în abordarea doinei, poate fi chiar în mijlocul unui cuvânt, iar la cântecul propriu-zis aceasta este regăsită preponderent între rândurile muzical-poetice.

Autor: Luminiţa Tucă

Doina, cântecul românilor. „Cine-a scornit doina, arsă i-a fost inima”

Doina, cântecul românilor. doina-cantecul-romanilor

Tristeţea, melancolia, focul lăuntric, dorul. Dorul, cuvânt specific românesc, a fost coborât pe portativ şi transformat în doină. „Dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor româneşti”, spunea George Enescu.

Lumea întreagă a recunoscut acest element ca fiind specific muzicii tradiţionale româneşti şi astfel, din octombrie 2009, doina face parte din Patrimoniul Imaterial al Umanităţii UNESCO.

Doina a reprezentat încă din cele mai vechi timpuri modalitatea românilor de a-şi cânta trăirile cele mai profunde. Se pare că termenul de doină este unul dintre dovezile care ne atestă apartenenţa în familia popoarelor indo-europene, termenul arhaic de daina având astăzi semnificaţia de cântec, în rândul popoarelor lituanian şi letonian. Cuvântul se pierde de-a lungul timpului, însă îl reîntâlnim în secolul al XVIII-lea menţionat în lucrarea „Descriptio Moldavie” a lui Dimitrie Cantemir, considerând că este de origine dacică. Mai târziu, în secolul al XX-lea, paşoptistul Vasile Alecsandri defineşte specificul românesc al doinei: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc.Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre dupa gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume.” Nicolae Iorga spune că doina românească este asemănătoare termenului de torelli, definit de lexicograful bizantin Hesychius un „strigăt de plângere cu fluierul al tracilor.”

În diferite zone ale ţării, doina este cunoscută şi sub alte denumiri. În partea răsăriteană a Banatului este denumită cântec de peste deal, iar în zona Bihorului i se mai spune cântec de codru.

Doina reprezintă un „cântec elegiatic tipic pentru lirica noastră populară”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române. Expresie a poporului român, prin doină românii şi-au spus dorurile. Dorul de ţară, în cazul celor plecaţi de pe meleagurile mioritice. Dorul de trecutul glorios, nostalgia faţă de evenimentele încununate cu lauri de către istorie. Însă, cel mai apăsător sentiment, dragostea, este cel mai des cântat în doine.

Adesea, plânsetul de jale al doinei este acompaniat de un instrument, ţambal, nai sau vioară, dar înainte, pe pajiştile verzi sau pe prispele caselor, oamenii îşi cântau durerea la frunză de pară sau solzi de peşte.

Una dintre cele mai controversate declaraţii în privinţa doinei a fost cea a marelui George Enescu. El spunea că „,muzica noastră populară nu are un caracter bine definit naţional.” Enescu spune despre doină că are trăsături orientale bine conturate, dar cu toate acestea, în final, şi el recunoaşte autenticitetea românească a doinei: „Este tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică orginală a cântecelor româneşti.”

sursa: historia.ro

Doine

D

G