Rodica Popescu Bitănescu: „Poveştile ţărăncilor m-au fascinat întotdeauna“

Reprezentantă a generaţiei de aur a teatrului şi cinematografiei româneşti, Rodica Popescu Bitănescu se prezintă publicului ca o personalitate complexă. Pe lângă rolurile excepţionale interpretate pe „scândură“ sau în cinematografie, actriţa a scris trei comedii inspirate din încercările la care a supus-o viaţa: „Cinci femei de tranziţie“, „Încă-i bine“ şi „Viaţă de cimitir“. Joacă în toate cele trei piese şi reuşeşte de ani buni să umple sălile teatrelor, primele două fiind reprezentate pe scena Naţionalului bucureştean, iar cea de-a treia fiind un proiect privat. În rândurile ce urmează o veţi descoperi pe îndrăgita actriţă pe scena vieţii, pornind de la legătura sa cu lumea satului şi de la „rădăcinile“ care au marcat-o.

Gustul copilăriei, mămăliguţă în untură încinsă

Rodica Popescu Bitănescu s-a născut în comuna Răsuceni, județul Giurgiu (pe atunci se numea Plasa Vlașca). Când vorbește despre lumea satului o face cu multă nostalgie. „Oamenii, așa cum i-am cunoscut, se mulțumeau cu puțin. Nu vorbesc despre familia mea, pentru că tata a fost foarte înstărit și muncea extraordinar de mult. Avea pământ, păduri, mori, prese de ulei, fiind și primul care a adus floarea-soarelui în Vlașca. Avea legături foarte apropiate cu oamenii din sat care munceau la el și cu cei care veneau la moară cu cereale. Mulți locuitori ai Răsuceniului erau finii lui.

Părinții mei au cununat multe cupluri, iar mai apoi le-au botezat copiii. Îl țin minte pe finul Ion, la care mergeam peste drum de casa noastră. Avea o casă simplă din chirpici, cu o măsuță și cu scaune de lemn, iar eu și fratele meu fugeam la el, pentru că încingea untură într-o tigaie, iar nevasta sa, fina Maria, făcea o mămăligă excelentă, pe care noi o înmuiam în acea untură încinsă și mâncam cu o poftă și cu o plăcere de care-mi amintesc și acum“, rememorează actrița.

„La ora 5:00 eram pe tarla“

Din amintirile copilăriei nu pot lipsi „păpuşile“ confecţionate de colegii de joacă. Știuleții curățați de porumb serveau drept suport pentru păpușile cărora le erau confecționate haine din cârpe sau din frunze. Deși primise de la tatăl său o păpușă minunată, adusă de la București, viitoarea artistă prefera tot păpușile tradiționale.

Satul natal era plin de plantaţii de viţă-de-vie, pe la care mergea cu prietenii săi să mănânce struguri. „Oamenii erau foarte primitori. Nu știu dacă astăzi lumea de la sat mai este așa, pentru că tinerii pleacă la oraș să învețe, să muncească. Atunci rămân eu lângă părinți, îi ajutau în gospodărie, mergeau cu oile și cu vacile la păscut, dar și la câmp. Acum văd altceva la televizor sau când merg cu trenul și ascult poveștile țărăncilor care m-au fascinat întotdeauna.

Când plecam în deplasări în țară, mergeam la clasa a doua, pentru că întâlneam aceste țărănci pe care le-am iubit de când eram mică. În timp ce vorbeau aveau tot felul de gesturi care spuneau mult mai mult decât exprimau ele în cuvinte. Acestea mi-au folosit atunci când am interpretat câteva roluri de țărancă în filme și la televiziune cu o plăcere și cu o credință extraordinare.

 Oamenii de la țară sunt mult mai sinceri, mai credincioși, mai umili în fața lui Dumnezeu și mai modești. Eu am considerat întotdeauna că țăranii sunt nedreptățiți, pentru că munca lor în agricultură și nu numai este extrem de grea și foarte prost plătită. Eu nu am mers la câmp, pentru că eram mică, dar tot am simțit-o pe pielea mea când eram studentă și trebuia să facem muncă voluntară în fiecare vacanță de vară.

Am mers doi sau trei ani în comuna Roseț, lângă Călărași, iar în primul an am fost la rărit sfecla. La ora 5:00 eram pe tarla. Dacă răsărea soarele, nu mai puteam face nimic. Aveam colege care leșinau pe câmp, nu rezistau la acest efort“, mărturisește Rodica Popescu Bitănescu.

„Am considerat întotdeauna că țăranii sunt nedreptățiți, pentru că munca lor în agricultură și nu numai este extrem de grea și foarte prost plătită“ – Rodica Popescu Bitănescu

Tatăl în închisoare, mama paralizată

Pe 11 iunie 1948, când a început naționalizarea, viața familiei Popescu s-a schimbat dramatic. „Ai mei au rămas fără casă și cu doi copii pe drumuri. Am trecut prin această perioadă și știu ce înseamnă mărirea și decadența. Ulterior, tata a făcut și pușcărie politică, mai târziu mama s-a îmbolnăvit și a fost paralizată șapte ani. Am trecut prin momente grele pentru că părinții mei au fost foarte afectați de problemele prin care au trecut. Eu și fratele meu eram copii, nu realizam atât de mult ce se întâmplă, dar acele lucruri m-au marcat. De aceea, chiar în piesele de teatru pe care le-am scris mai târziu, am amintit în câteva pasaje de câte un moment din istoria țării noastre, iar spectatorii îl simt și sunt mișcați. Întotdeauna am considerat că, dacă ai credință în Dumnezeu, nu se poate să nu-ți dea putere să treci mai departe. De aceea țăranii noștri rezistă în aceste situații grele, pentru că au capul plecat“, spune actrița.

„Ţăranii merită să se meargă la ei şi cu teatru“

Referindu-se la spectacolele susținute în mediul rural, artista se declară fascinată de atenţia şi captivația publicului. „Păcat că nu mai există fonduri pentru a se face deplasări în comune, pentru că țăranii merită să fie mult mai bine recompensați, să aibă parte de mai multă cultură, să nu se meargă la ei doar cu muzică, ci și cu teatru sau cu muzică clasică.“

Gabriela Niculescu
REVISTA LUMEA SATULUI,
NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2011