Dacă citești din lirica populară, indiferent de zona folclorică, nu poți sa nu fii mișcat de dramatismul acestei creații populare care este bocetul.

Bocetul este o specie a  liricii populare, cântată de obicei în versuri sau cu cuvinte improvizate, pe o anumită melodie lamentată, care face parte din ritualul înmormântării. Prin bocet se deplânge moartea cuiva.

Bocetele, denumite și “vaieți” sau “cântici di moarti” se cântă pe o melodie uniformă, monotonă, întrerupte de strigăte de durere și plânsete zgomotoase ale femeilor specializate (bocioarele) în acest ritual sau ale rudeniilor mortului. Ele se produceau numai în perioada imediat următoare morții, în cele trei zile de priveghi (“paza mortului”), când mortul nu era lăsat niciodată singur, însoțind băuturile și mâncărurile (“pitî cu clisî și cu brânzî”, “bolfoi”, “zamă di hiribi or di curechi” ș.a.), precum și vinul, care însoțește în lumea satelor oamenii de la naștere și până după moarte (la pomeniri și de moși).

Cele mai sfâșietoare bocete sunt dedicate copiilor mici de către părinți, de copiii ramași orfani de mici părintelui plecat dintre cei vii, părinților care-și pierd copiii tineri, sau a soților care-l pierd pe cel drag (soț, soție) și lasă pe soțul supravețuitor cu grijile casei și grija creșterii copiilor mici.

Bocet din Oltenia
Ieri mi-am venit,
Că mi-am auzit,
Că mi-am adormit
Somn neprihănit
Și ieu mi-am venit
Cu mândră făclie,
Ceară de stupie,
Cu flori din grădină.
Ghituță făcute,
Cu ață legate,
Cu lacrămi udate.

***

Bocet din Moldova
Câte flori sunt pe pământ,
Toate merg la jurământ,
Numai floarea-soarelui
Șede-n poarta Raiului,
Face loc sufletului
Și odihnă trupului…

Bocet din Banat

Înmormântare. Broșteni, Neamț, 1930 Foto: A. Chevallier

– Zori, dragă-mi surori,
Ce mi-ați zăbovit,
De nu mi-ați zorit
Într-astă dimineață?
– Noi nu am zorit,
Că noi am privit
Pân’ s-o despărțit
Fiu de către maică
Și de către taică,
Așa cum se desparte
Zi de către noapte,
Cocoșarii cântară,
Toți se deșteaptă,
Numai dumneata
Că mi-ai adormit
Somn nepomenit.
– Ieri de dimineață
Mi s-a pus o ceață
Ceață la fereastră
Și-o corboaică neagră
Pe sus învolând
Din aripi plesnind,
Pe mine m-a plesnit.

***

Mânca-te-ar și focul, moarte…
Căci nime’ nu te-a chemat
Și ai rupt din vârful florilor
Și mama copiilor,
Și-ai rupt floarea dintre vii
Și mama dintre copii,
Și ne-ai rupt din rădăcină
Ai luat floarea din tulpină.

***

În a plângerilor sale
Mi-am sfârșit duioasa cale,
Cale lungă și udată,
Toată-n lacrimi înecată…

***

Dar vai și vai, lele, vai,
Rogu-te cui te-ai ruga,
Rogă-te de clopotar
Să tragă clopotele tare
Să mergă răsunetul mare,
Pân’ la fiica domniei tale;
Despletescă cosița
Ca să-ți plângă moartea!

***

Dragii mamei copilași,
Haideți voi fără sălaș,
Să vă sărut pe obraz,
C-amu, iată, să vă las.

***

Toți oamenii merg în rând,
Numai dumneata în pământ.
Toți oamenii merg în pas,
Numa’ dumneata-n sălaș.

***Unde mergi dumneata acu,
Unde nu cântă cucu,
Nici nu ară cu plugu,
Nici ară, nici cară,
Nici seamănă grâu de vară.***Rămas bun, a mea soție,
Dumnezeu să te mângâie,
Crenguță de viorea,
Rămas bun, soția mea,
Rămas bun, soție dragă,
Fă bine de mă dezleagă
Tot în ziua de Rusale,
C-atunci îi ziua mai mare
Și-n ziua de Sânziene,
Că eu merg cu multă jele.
Tot în ziua de Ispas
C-amu mă duc și vă las.***

Ia-ți, soție, voie bună
De la apă, de la pod
Și de la norodul tot;
De la apă, de la vale,
De la soțul dumitale.

***

Dragii mei preoți cinstiți,
Faceți bine, îngăduiți,
Nu mă duceți așa tare,
Că-i destul ziua de mare
Ca să-mi pot lua iertare
De la mic și de la mare.

***

La poartă de țintirim –
Acolo ne despărțim
Și altu’ nu ne întâlnim
Pân-la ușa de județ.      (județ = judecată)
Atunci ne-om întâlni cu toți –
Nici atunci nu ne-om cunoaște,
Numai pe vorbele noastre.
La ziua de judecată –
Atunci s-o întâlni lumea toată.

Draga mea, măicuţa mea,
Ce m-oi face fără ea?
Draga mea, draga mea!
Că fata ce n-are mamă,
Până-i lume nu-i vigană!    (vigană = veselă)
Iară care n-are tată,
Până-i lume, niciodată.
Draga mea, măicuţa mea!
Că mama, cât îi de rea,
Trage pruncii lângă ea,
Dar tata, cât îi de bun,
Îşi aruncă pruncii-n drum.
Draga mea, măicuţa mea!

***

Bată-te focarea, moarte,
Că nu umbli în direptate,
Nu mergi unde eşti rugată,
Ci mergi unde eşti ţâpată,
Nu mergi unde eşti dorită,
Ci unde nu eşti trebuită.
Dar eu nu te-oi sudi rău,
Că eşti de la Dumnezeu!
Şi eu nu te-oi sudi tare,
Că eşti voia Lui cea mare!
O, bată-te focarea, moarte,
Că, dacă te-aş putea prinde,
Cu lacăte te-aş închide!

***

O, dragul meu cel ocol mare,
Plin eşti tu de supărare!
O, dragul meu, ocolul meu,
Am rugat pe Dumnezeu
Să-mi arate neamul meu,
Ca să mă vaiet şi eu!
Văd că nu l-am rugat bine,
Că m-am păcălit pe mine.

***

Mare negură-a picat
Pe dărab mare de sat.
Şi nimic nu a stricat,
Numai frunza din doi nuci
Şi tata de la doi prunci!
O, dragul meu, tata meu!

***

Cimitir cu iarbă verde,
Mila mea-n tine se pierde!
Cimitir, iarbă uscată,
Mila mea-n tine se gată!

***

Pus-am ţângălău pe boi
Să nu vii, maică, ’napoi!
Du-te, du-te, nu veni,
Să nu faci urât p-aci!

***

Eu, maică, te-am văietat
Până pânza ţi-am udat!
Şi, maică, te-oi văieta
Până pânza ţi-oi usca!

***