PRIMIŢI CĂLUŞUL?

Ioniţă al lu’ Burghiu
Sărea de-un metru, când sărea la căluşari!

Primiţi Căluşul?

Primim Căluşul.
Păi, dacă-i primea omul,
Ei se opreau în dreptul casei lui –
Pe porţia de drum din faţa casei –
Porţia de linie a omului,
Se organizau
Şi-ncepeau să joace.
Şi dă-i şi dă-i! Şi trópotă –
Şi dă din pinteni,
Şi pune jos ciomagul
Şi sări peste el
Şi apleacă-te să-l ridici…

Da apare mutul. Mascat.
El nu vorbeşte, nu râde.
Face zgoande.
Se suie pe casă şi scoate o tulumbă din pantaloni.
Şi mai cere o garniţă cu apă.
I-o dă o femeie.
Şi el varsă apa aia prin tulumba din pantaloni –
Şi lumea râde.
Şi fetele îi dau ghionturi
Că i-a ieşit şi-un fuior de cânepă din nădragi.

Coboară de pe casă şi se repede pe una.
Şi aia ţipă – şi se fereşte.
Şi-n timpul ăsta
Căluşarii au ridicat tot praful în cer,
Tot frământându-l cu călcâiele
Şi iar au aruncat bâtele, le-au aliniat jos.
Şi vine mutul şi vrea să fure una.
Şi căluşarii, care fac jurământul, îl văd
Şi se reped să le ia ei mai înainte…
Şi Ionică ăsta al lui Burghiu, care e vătaful,
Sare mai sus decât toţi. De-un metru,
Parcă ar avea Harcuri în burtă.

I-auzi! I-auzi! I-auzi-iaa!
Zicea vătaful.

Hărăhăp! Hăăp! Hăăp!…
Răspundeau ceilalţi, cu sufletul la gură.

Hăăp! Hăăp! Hăp!

Ce-o fi auzit Ioniţă al lu’ Burghiu?
Ce-or fi auzit ceilalţi?

Hăp! Hăp! Hăp! făceau copiii printre oameni
Dând să se organizeze şi ei într-o ceată.
Mă amestecam printre ei –
Şi abia aşteptam să zică
Vătaful: I-auzi, i-auzi, i-auzi-iaa!
Ca să bat din picioare şi să ascult…

Nu se auzea decât vuietul jocului,
Ca o apă vijelioasă care iese dintr-o peşteră,
Bucuroasă că dă de lărgime şi că se colorează
Cu toată lumina de afară.
Era în vremea colectivizării şi numai belele
Şi supărări. Oamenii aşteptau căluşul
Ca pe-o distracţie – una adevărată,
Ca pe o veste,
Adusă în secret de vătaf şi strigată tare
De ceată. Poate cei mai bătrâni înţelegeau,
Sau dibuiau ceva foarte vechi, foarte ceţos.

Tăceţi, mă, din gură! Se răstea câte unul la ăia de
Râdeau în jur! Tăceţi, s-auzim mai bine.
Întotdeauna m-am întrebat ce aud căluşarii.
Ce auzea Ioniţă al lu’ Burghiu, când zicea: I-auzi, I-auzi
I-auzi-iaaa!

Jocul ăsta mă tulbură şi acum.
Şi înaintea lui Ioniţă ăsta fuseseră
Alţi vătafi – un şir lung.
Poate tot aşa de ageri şi de mândri.
Şi ăsta, al lui Pandele –
De-şi trimisese fratele la şcoală
În locul lui – ajunsese mut în ceata unuia.
Era zgomotos, bondoc, aici capul, aici turul
Făcea tot felul de năsărâmbi
Şi lumea râdea.
Şi bunicul meu – colegul lui Pandele –
Era acum flăcău – stătea şi se uita la căluşari,
Şi-i plăcea că se bucură lumea.
Mutul era împodobit ca alte vise:
Cu plantici, cu pene de păun
Cu bete multe… Şi când cobora el de pe o casă,
Unde executase un număr de circ foarte frumos,
Una de era mai pe-aproape, Tilina lui Surdu,

Să-l ajute să se dea jos – ea mai miloasă, că toate femeile
Şi fetele fugeau de mut, că le era ruşine, fiindcă le
Ridica poalele-n sus cu ciomagul – pune ea mâna.
Sare mutul, se-mpiedică şi cade peste ea – şi cad amândoi
Şi se-nfăşoară şi se rostogolesc – Lumea hăă-hăă-hăăă!
Şi se ridică ei, se scutură de ţărână, fata, roşie ca racul –
Şi se termină căluşul…

Şi peste câteva luni se aude că Tilina e grea –
C-a luat-o din căluş – sau c-a luat copilul din căluş,
De la mut. Şi la urmă a şi născut un băiat – Zicea ca
E al mutului. I l-a pus atunci în braţe,
Când a căzut peste ea…
Şi l-a dat în judecată, ca s-o ia.

Şi Gheorghe Ionescu era notar –
Şi judeca. Era şi logofăt.
(Logofete, mâine vin la împăciuire)
Şi-a venit colegul lui de şcoală la el cu fata,
Cu copilul în
Braţe. Se uită judecătorul la pârât, se uită la copil
Se mai uită iar la om…

Mă, Pandele Vasile e copilul tău. Ia femeia şi ţine de ea,

Nu m-am atins de ea, mă Gheorghe,
Cum s-o iau cu copil?!
Nu e pruncul meu, că nu m-am atins de ea.
A văzut toată lumea
Am căzut peste ea şi-atât… n-am luat-o-n braţe…

Păi nici nu trebuie mai mult,
Că voi căluşarii sunteţi iuţi.

Ei, şi la urmă s-au împăcat ei. Fata era frumoasă,
S-au oborât ei şi s-au îngăduit.
Avea ceva pământ. I-a mai făcut vreo patru copii.
Dar când venea vremea căluşului, bărbatul o închidea în casă
Să nu se ducă să se uite la ea –
Ca să nu se atingă cineva de ea,
Că-l ia din căluş.

I-auzi, i-auzi, i-auzi-ia!
Hârahop, hop, hop!

---

Ce să mai auzi, că toţi s-au dus…
În frunte cu vătaful, Ioniţă Burghiu.
A fost operat în gât şi nu mai vorbea.
Da’ tot a jucat căluşul.
Din vătaf – aoleu, ce vătaf bun era –
Să ajungă el mut!
Juca tot vătaf.
Şi în ultimul an s-a înţeles cu ceata lui,
Prin semne:

Bă, numai anul ăsta – după aia nu mai poci.
Cancer. A murit, că n-a mai putut să înghită.

Dar ce comenzi îi mai ieşeau
Pe gâtlejul ăla, înainte!
Încremenea satul, când lua el comanda.
Şi anunţa că şi anul ăsta vine la noi căluşul.
Din vechime, vine de cine ştie
Când, poate de pe vremea
Dacilor vine căluşul.

I-auzi, i-auzi, i-auzi, iaaa!
Şi ăilalţi răspundeau:

Hărăhăp! Hăp! Hăp!

Şi după un minut, două ecoul:

Hăp, hăp!
Întors de prin vâlcele, de pe dealuri, din păduri.
Nimeni nu-nţelegea ce-nseamnă hărăhăp, hăp!
Dar toţi se-nfiorau,
Parcă veneau călări cine ştie ce viteji
De-ai lui Mihai, Novaci, Calomfireşti,
Vuiau văile. Cu clopoţei de cioaie şi cu platnici la
Pălărie şi cu brâie frumoase, toţi chipeşi
Şi falnici – veneau să ne aducă acest obicei –
La toţi le plăcea chiar dacă nu pricepeau.
Ceilalţi erau: Ilie Mândreaţă, Rafailă Gheorghe,
Coza, Porumbel?, Pătrulescu Ilie
Cu ai lui Budică de la
Vale, Budică Ion şi cu Predescu Gheorghe
Şi Predescu Ilie
Câţi sunt?
Nouă cu mut cu tot şi cu vătaf.
Sunt sau nu sunt 9? Mai număraţi-i şi voi.
Uite, mut nu mai ştiu cine era atunci
Cu ceata asta… Să fi fost mutul de…?

I-auzi, i-auzi, i-auzi-ia!

Cine mai are acum chef de căluş?
Rusaliile dacă vin fără căluş
Nu mai sunt Rusalii.
Sunt orice vrei – şedinţă,
Alegeri, –
Miezul verii nu mai are nici un chichirez.

I-auzi, i-auzi, i-auzi, ia!